Când citeşti un roman de Ryu Murakami e greu să nu cedezi tentaţiei de a te întreba: când urmează scenele şocante, când vom fi martorii desfăşurărilor violente? În scrieriele lui Murakami apariţia unor astfel de scene este o certitudine, o chestiune ce ţine mai degrabă de timp, decât de posibilitate. Romanele autorului japonez şi-au câştigat celebritatea pentru felul curajos şi expresiv în care proiectează lumile devianţilor, în care violenţa şi abuzul de substanţe sunt coordonate cât se poate de fireşti, deşi se dovedesc a fi doar modalităţi de eschivă sau de depăşire ale unor conflicte emoţionale insurmontabile. Dar aşa zisa atmosferă horror (cu accente puternice de thriller psihologic) care se instalează invariabil în scrierile autorului japonez nu este gratuită. Până la urmă, Murakami nu exploatează doar curiozităţile sinistre, morbide, nu urmăreşte doar să-şi transforme cititorii în nişte voyeuri ai ororilor, ci apelează la sexualitate şi violenţă pentru a întregi un portret de societate contemporană, într-un decor asiatic. Neliniştea pe care o avem când citim scrierile lui Murakami trebuie să fie neliniştea în faţa consecinţelor ultime pe care viaţa în lumea de azi le aduce: înstrăinare, lipsă de comunicare, dependenţă, decepţie.

Personajele lui Murakami se mint adesea între ele şi pe ele însele şi au secrete şi intenţii nu tocmai onorabile. Aceste intenţii sunt adesea expresia unor vulnerabilităţi sau traumatisme emoţionale pe care personajele sunt sau nu sunt capabile să le recunoască, deşi efectele pe care aceste răni adânci le produc sunt transparente în comportamentul protagoniştilor şi greu de contestat. Nici edificiul relaţional al eroilor din “Audiţia” nu este lipsit de fisuri şi nu poate conduce decât la deznodăminte îngrozitoare. Şi, chiar dacă amprenta lui Murakami nu este recognoscibilă în cea mai pură formă de la început (două treimi din roman sunt lipsite de abundenţa violentă cu care Murakami şi-a obişnuit cititorii) ea se dezvăluie în cele din urmă. În Audiţia, spre deosebire de alte scrieri ale autorului japonez, injecţia cu scene şoc nu se administrează decât la final (şi atunci, într-o doză suficient de concentrată), dar există pe parcurs câteva elemente generale care o anticipează.

“Audiţia” este un roman în care o poveste de dragoste se termină prost, atât de prost încât pune la îndoială însăşi natura amoroasă a acestei poveşti. Aoyama este un bărbat trecut de 40 de ani, realizator de filme documentare, rămas văduv, tatăl unui băiat de 16 ani. Căsnicia sa n-a fost una model, marcată de infidelităţi şi de neglijenţe în creşterea copilului. După moartea soţiei, Aoyama se trezeşte total neputincios dar nu se abandonează depresiei ci înfruntă singurătatea prin apropierea de fiul său şi prin urmărirea unor obiective profesionale clare. La 7 ani de când a rămas văduv, după ce şi-a reparat relaţia cu propriul său fiu şi după ce visul profesional a fost împlinit, Aoyama are nevoie de un alt mijloc prin care să-şi uite singurătatea… colecţionatul obiectelor (prin acumulări materiale) sau senzaţiilor (prin sexul ocazional) nu mai sunt suficiente şi chiar dacă i se pare destul de complicat şi nu are prea multă tragere de inimă, Aoyama ia aminte la sfatul fiului său în privinţa recăsătoririi. Dar cum să găsească o parteneră pe măsură care să se dovedească şi educată (cunoştinţele de balet şi muzică clasciă sunt obligatorii) dar şi atractivă? Prietenul lui Aoyama vine cu o idee interesantă: să organizeze o audiţie pentru un pretins film, la care să cheme doar fetele cu profilul adecvat viitoarei neveste a lui Aoyama. În acest context o cunoaşte bărbatul ajuns la vârsta a doua pe Asami, o tânără misterioasă de care se îndrăgosteşte destul de repede. O prezenţă plăcută, deschisă, frumoasă dar fără prea multe referinţe şi care dă declaraţii despre trecutul ei care nu se verifică în totalitate, Asami se dovedeşte a fi mai interesată de Aoyama decât de film.

Relaţia urmează un parcurs decent, cu întâlniri periodice şi tot mai plăcute între cei doi. Premisele de la care au pornit însă au fost înşelătoare: Aoyama păstrează mereu pretextul audiţiei, la mai toate întâlnirile şi nu vorbeşte despre viaţa sa personală, în vreme ce Asami îşi umbreşte inocenţa aparentă prin confesiuni care dezvăluie un trecut întunecat, o copilărie marcată de maltratări şi abuzuri. Soseşte şi momentul critic în care protagoniştii renunţă să se mai înşele, când jocul seducţiei are şanse să se transforme într-o relaţie serioasă… Aoyama caută o nevastă iar Asami nu e complet dezinteresată. Dar sinceritatea nu este dusă până la capăt. Aoyama omite un detaliu legat de viaţa sa personală în vreme ce Asami are o formă cel puţin bizară de a înţelege iubirea necondiţionată. Amândoi sunt însetaţi afectiv… doar că Aoyama nu ştie unde să se oprească şi caută afecţiunea pe terenuri riscante, în vreme ce Asami nu ştie să o primească şi dovedeşte, într-o serie de acţiuni surpinzătoare şi sinistre ce caută ea de fapt într-o relaţie cu un bărbat.

Manipulând o serie de stereotipii caracteriale (bărbatul în criza vârstei de mijloc, tânăra cu dublu comportament de înger şi demon, inocentul şi ignorantul care grăieşte adevărul pe care cei vizaţi nu-l iau în seamă) Murakami reuşeşte totuşi să pună în scenă un thriller interesant care îi va răsplăti pe cei cât de cât răbdători (romanul nu are mai mult de 200 de pagini) şi cu mărcile caracteristice ale scriitorului japonez: desfăşurări violente originale dar şi câteva aluzii la simptomele societăţii contemporane.

AUDIŢIA – Ryu Murakami – Editura Polirom, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro