Am citit cu plăcere savurosul volum al lui Pascal Bruckner, PARADOXUL IUBIRII, o radiografie plină de profunzimi dar și de anecdotic a erosului contemporan pe cât de liber, pe atât de confuz și de contradictoriu. Natural, discuția lui Bruckner din acel volum s-a prelungită firesc și într-o analiză a formei instituționalizate a iubirii, anume căsătoria, chiar în eseul care a fost tradus și publicată de Editura Trei, nu mult după apariția volumului Paradoxul iubirii. La Schimb de Cărți Brașov am avut ocazia să mă întâlnesc cu acest eseu al lui Bruckner, a cărui lectură nu am putut să o refuz.

Și acest volum este traversat, cum altfel, de apetitul pentru paradoxuri al scriitorului francez. În fond, tocmai din fenomene contradictorii și aparent închise într-un cerc problematic se naște mirarea filosofului. Iar Bruckner știe să pună punctul pe i, să își articuleze mirările în interogații provocatoare și să îl facă părtaș și pe cititor la această călătorie în culisele semantice ale căsătoriei în lumea de azi. La fel cum iubirea eliberată de constrângerile tradiționale, exterioare, iubirea emancipată, devenită nucleul necesar al relațiilor contemporane era departe de a asigura fericirea cuplurilor (numărul mare al psihoterapeuților, fragilitatea relațională, inflația emoțională, durata scurtă a relațiilor din lumea contemporană sunt temeiuri solide pentru criza generalizată a iubirii),nici căsătoria, forma oficializată și recunoscută social a cuplurilor nu scapă necontaminată de încurcături. Dacă în secolele trecute, căsătoria se întemeia adesea pe conveniență, pe interes, uneori pe considerente raționale mercantile și devenea o adevărată temniță conjugală în care partenerii exersau o școală a renunțării, astăzi căsătoria se întemeiază pe dragoste, pe plăcere și afecțiune reciprocă, pe consimțământ liber. Cu toate acestea, în ciuda faptului că această eliberare a căsătoriei de tirania moravurilor rigide ar trebui să asigure premisele pentru fericire, atâta timp cât se bazează pe alegeri responsabile, pe intimitate, pe compatibilitate intelectuală și emoțională, rata divorțurilor a crescut alarmant (statisticile citate de Bruckner sugerează că mai bine de 50% din însurăței ajung să se despartă legal în cele din urmă) iar nefericirea în doi este lozul pe care mulți dintre cei căsătoriți îl extrag în cele din urmă.

Cum este posibil așa ceva? Bruckner caută sursele eșecului mariajului contemporan. Pe de o parte cuplurile sunt măcinate și erodate de eroismul fatal pe care îl au de asumat partenerii, sub povara presiunii sociale a excelenței – însurățeii trebuie să-și armonizeze nevoile sufletești, perspectivele educaționale, interesele erotice, reușitele profesionale – de la femei se așteaptă ca ele să fie și mame, amante, soții, carieriste exemplare la fel cum bărbații trebuie să se dovedească la rândul lor tați, iubiți, soți și modele profesionale. Ambiția reușitei depline pe toate planurile dă naștere la anxietăți, la dezamăgiri și crește sensibilitatea la eșec. În același timp, prin prelungirea duratei de viață, prin confortul și sănătatea pe care astăzi le putem conserva până la vârste înaintate, ajungem să trăim o tinerețe prelungită, o vârstă expusă și vulenrabilă la filosofia contemporană a hedonismului insațiabil. Așa cum sugerează Bruckner, nu ne mai săturăm de plăceri, de senzații tari, de o beție a simțurilor pe care traiul rutinat într-o căsnicie îl poate repede amenința și sufoca. Senzația de posibilitate a unui nou început, de renaștere rămâne o alternativă cvasipermanentă chiar și la vârste înaintate – cuplurile sunt așadar mai tentate să renunțe la mariaj, decât să caute soluții de compromis, partenerii trăind cu speranța că pot oricând să o ia de la capăt (că au resurse fizice și psihologice în acest sens), cu altcineva. Nu în ultimul rând, accentul pus pe individualitate, liberate și sănătate, pe perspectivele gândirii pozitive transformă inclusiv divorțul într-un prilej de celebrare – divorțul nu mai e așadar un semn al eșecului unui proiect conjugal, o sursă de mare anxietate și oprobiu social ci mai degrabă o eliberare, o trambulină spre drumul valorificării unor noi oportunități. În acest context, în care suntem alimentați cu necesitatea perfecțiunii, în care divorțul devine un eveniment banal și ușor de acceptat, cuplurile se destramă. În esență, la fel ca și în cazul iubirii, nici când vine vorba de căsătorie nu prea știm ce vrem și ne dovedim cam confuzi: monogamia ne împovărează, poligamia ne face anxioși, tocmai pentru că avem de gestionat acea tensiune fundamentală între a fi liberi și egoiști și a ne dărui în totalitate unei alte persoane. Poate că eliberarea căsătoriei de presiunile externe și morale rigide este totuși aparentă, poate că , așa cum sugerează Bruckner, Occidentul a înlocuit o dogmă (cea a căsătoriei bazate pe rațiune și interes economic) cu o altă dogmă (a căsătoriei bazată exclusiv pe reciprocitatea sentimentelor). În acest sens, perspectivele de viitor ale căsătoriei ar fi mai optimiste, dacă am reuși să ne repliem pe poziții mai moderate: să lărgim ideea de cuplu dincolo de perimetrul iubirii pasionale, să nu excludem problema banilor, a izolării conjugale, să exersăm și să acceptăm chiar și surogate ale căsătoriei (precum parteneriatele legalizate din Franța), atâta timp cât asemenea legături păstrează simbolistica însurătorii fără să aibă totuși gravitatea ei.

Punând trecutul față în față cu prezentul, apelând la reprezentări ale cuplului în opere literare și filosofice, dialectica matrimonială a lui Bruckner nu conduce spre răspunsuri pe deplin lămuritoare, dar reține totuși un aer optimist: pe cât de sucită și de confuză se dezvăluie a fi natura umană, pe atât de adaptabilă și de perseverentă pare să se dovedească a fi în cele din urmă. Iar adaptarea și perseverența sunt, în fond, chiar articulații de bază ale căsătoriei – iubirea conjugală trebuie așadar să devină o artă a posibilului și nu o exaltare a imposibilului.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro