Despartirile noastre - David Foenkinos

Te uiţi la imaginea de pe copertă, apoi la titlul cărţii şi începi deja să speculezi: încă o povestioară de amor ca atâtea altele, bune să-ţi picure cu îngăduinţă nişte melancolie în priviri, atunci când călătoreşti cu trenul şi scrutezi orizonturile în mişcare sau măcar să pregătească (subconştientului, cu dedicaţie) porţia de vise drese cu îndulcitor literar. Dar să nu cumva să treci prea repede cu vederea numele autorului: David Foenkinos, cel pentru care erosul contemporan reprezintă un prilej de amuzament, cel care ştie să privească relaţiile dintre îndrăgostiţi (clişeice şi banale până la urmă) cu suficientă ironie (şi mai ales autoiornie) tandră, gratuită pe alocuri, plină de înţelepciune adesea.

Da, romanul Despărţirile noastre poate fi rezumat ca o poveste de amor a zilelor noastre, cu năbădăi: o ea şi un el – francezi de fel şi totuşi, nu atât de dramatici pe cât te-ai aştepta se iubesc al naibii de mult şi o fac într-un fel destul de particular. În fapt, se iubesc atât de mult încât nu se pot hotărâ dacă să-şi petreacă toată viaţa împreună sau mai degrabă să se despartă. Ai spune că angajamentul şi despărţirea reprezintă exact polii opuşi ai temperaturii relaţionale: cei care se iubesc se iau, cei care nu mai au nimic de împărţit unii cu ceilalţi se despart? De-ar fi atât de simplu… însă ştim că în viaţă (şi până la urmă, chiar şi în literatură), lucrurile nu sunt niciodată simple. Mai ales când despărţirea, prin caracterul aparent ultimativ pe care îl îmbracă poate deschide de fapt orizontul împăcării şi al regăsirii cu toate satisfacţiile sale asociate. Protagoniştii lui Foenkinos par să fi descoperit farmecul poveştii de dragoste trăită sub semnul despărţirilor succesive… despărţiri care, deşi nu sunt premeditate şi nici nu capătă caracteristicile unui fetiş amoros, par să fie binevenite de fiecare dată, atâta timp cât protagoniştii conştientizează, pe măsura trecerii timpului că acestea nu sunt de fel o încheiere definitivă, ci mai degrabă un simplu punct după care relaţia poate să reînceapă… cu majusculă, aşa cum cere gramatica amoroasă.

Alice şi Fritz alcătuiesc un cuplu improbabil: Fritz vine dintr-o familie de hipioţi ai generaţiei 68, în vreme ce Alice este fiica unor burghezi conservatori (al cărei tată are profunde antipatii faţă de multiculturalismul contemporan). Fritz este mai visător, se mulţumeşte cu puţin, aparenţele pentru el sunt neimportante, în vreme ce Alice nu concepe să-l prezinte pe iubitul ei părinţilor, fără ca acesta să aibă o slujbă respectabilă. Cu toate că au personalităţi diferite şi, cu toate că orgoliile si educaţia primită par să le fie potrivnice, Alice şi Fritz se iubesc… însă găsesc repede prilej de ceartă: ceartă din aceea, căzută din senin, neanunţată de nicio stare de tranziţie. Deşi nu trăiesc în nesiguranţă sentimentală, Alice şi Fritz sunt oriunde şi oricând pe cale de a se despărţi: fie că e în timpul meditaţiilor la limba germană pe care Alice le oferă unui învăţăcel (care profită didactic de conflictul indragostitilor, notându-şi câteva înjurături nemţeşti), fie că e în timpul alegerii mobilierului de la IKEA (invenţia unui suedez depresiv care şi-a dat seama ce potenţial de zâzanie sentimentală are mobila), fie că e în timpul cinei cu părinţii (ai ei şi ai lui) sau chiar în ziua nunţii, Alice şi Fritz îşi îmbogăţesc cu noi mişcări coregrafia iubirii lor, aceea a despărţirii.

Cu toate acestea, devine tot mai clar, pe măsură ce parcurgi romanul, prin seria de coincidenţe şi întâmplări care se succedă, faptul că soarta îi vrea pe Fritz şi pe Alice împreună. Indiferent cât de departe ar fugi unii de alţii, în ce relaţii de cuplu sau chiar căsnicii s-ar refugia, Alice şi Fritz se vor tot întâlni, pentru a se regăsi la fel de entuziaşti şi de îndrăgostiţi. Şi dacă totuşi par a fi predestinaţi, de ce nu-şi află protagoniştii împlinirea? Poate pentru că, aşa cum ştim deja dintr-un alt roman al lui Foenkinos oamenilor le e frică de fericire. În caz de fericire, nu prea ştim ce să facem şi ne temem că ceva care a venit pe nepusă masă şi ne-a luat prin surprindere, cucerindu-ne, poate la fel de uşor şi de năpraznic să dispară, lăsându-ne neconsolaţi. Aşa cum transpare din ultimele pagini ale romanului autorului francez, pare să fie mai uşor să anticipezi şi să te bucuri de fericirea altora, decât de a ta, mai ales când acei alţii îţi sunt apropiaţi. Deşi are un aer telenovelistic şi ar putea fi, în acelaşi timp, sursă pentru o lamentaţie înduioşătoare legată de condiţia umană, romanul lui Foenkinos nu stoarce lacrimi şi nici nu încruntă frunţi…. îşi permite doar să răpească (multe!) zâmbete pline de (sub)înţelesuri.

DESPARTIRILE NOASTRE- David Foenkinos -Editura Humanitas, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro