E remarcabil cum te pot lua prin surprindere romanele lui McEwan, e remarcabil cum prozatorul britanic se pricepe să găsească drept sursă pentru drama protagoniştilor situaţii cât se poate de banale, cum ar fi un drum cu copilul la supermarket (Copilul furat). De asemenea e minunat cum McEwan reuşeşte să transforme situaţii cum ar fi noaptea nunţii (Pe Plaja Chesil) sau un picnic de vis în cazul romanului Durabila iubire, situaţii ce par să se anunţe atât de promiţătoare, în originea unor tragedii, să întoarcă (şi nu neapărat la finalul romanului) aşteptările cititorului şi ipotezele de interpretare cu 180 de grade. E ca şi cum viaţa protagoniştilor imaginaţi de prozatorul englez este un şir lung şi sinuos, cu mai multe ramuri, de piese de domino aşezate una lângă cealaltă. Nu contează mărimea sau complexitatea lor, ci mai degrabă poziţia pe care o posedă în şir, poziţie care le conferă importanţă egală în a declanşa schimbări profunde în viaţa personajelor: e suficient ca una să fie doborâtă, pentru a atrage o prăbuşire în lanţ. Şi cu toate că o asemenea construcţie pare să fie o pledoarie evidentă pentru a schiţa ideea unei vieţi supuse celui mai crud determinism, drama personajelor provine nu atât din faptul că sunt victime ale acestuia şi le e greu să-şi accepte destinul, ci din neînţelegerea posibilităţilor de acţiune pe care le au: tot încercând să revină asupra cauzei care a dus la prăbuşirea primei piese (şi a capacităţii lor de a fi prevenit acest lucru), protagoniştii lui McEwan uită, până într-un punct, să urmărească şi să oprească dărâmarea edificiului din prezent. Multe din romanele lui McEwan sunt romane care explorează obsesia faţă de trecut şi faţă de vinovăţie, salvarea personajelor atârnând de felul în care reuşesc să se împace cu consecinţele ireversibile ale trecutului.

Dar iată că în romanul Durabila iubire, care debutează, aşa cum aminteam cu un picnic paradisiac transformat într-o cursă de salvare a vieţii unui om, protagonistul Joe Rose nu se poate desprinde de propria sa obsesie şi asta pentru că, de data aceasta, obsesia sa este obsedată la rândul ei de protagonist, mai precis e întrupată într-un personaj aparte. Joe sărbătoreşte întoarcerea soţiei sale din străinătate, invitând-o la o ieşire la iarbă verde în natură dar mica lor petrecere e întreruptă de un balon cu aer cald, scăpat de sub control, cu un copil neajutorat în nacelă. Împreună cu alţi câţiva bărbaţi, Joe încearcă să aducă la sol balonul, însă eşuează iar unul din salvatori moare (în mod ironic, balonul va ateriza singur, mai târziu cu copilul nevătămat). Deşi îşi dă seama că a făcut tot ce i-a stat în putinţă, Joe nu este împăcat cu sine: dacă nu ar fi dat drumul frânghiei balonului? Dacă ar fi putut împiedica moartea bărbatului săritor? Senzaţia de vinovăţie apare lent, la început ca un disconfort tolearbil, ca o senzaţie de nespălare sau de mers la toaletă dar odată instalată nu pare decât să se amplifice şi să se adâncească. La McEwan, ca şi la Dostoievski de altfel, drumul spre mântuire nu poate trece decât prin foc şi sabie, când vinovăţia îşi arată colţii, cu siguranţă nu va părăsi scena fără să muşte adânc.

Dar atenţia de la frământările psihologice ale lui Joe pare să ne fie distrasă de apariţia unui alt personaj: Jed Parry, unul din bărbaţii prezenţi la accidentul balonului care, în mod surprinzător, îşi declară iubirea faţă de Joe, dar nu o dată sau de de două ori ci sistematic, prin telefon, prin scrisori pătimaşe, prin urmăriri zilnice. Jed, un credincios declarat, pare să fie convins că Joe e îndrăgostit de el şi visează ca Joe să renunţe la căsnicia sa şi să îl primească pe Dumnezeu şi pe Jed în viaţa lui. Direcţia romanului lui McEwan pare să se schimbe brusc, de la o poveste despre stres posttraumatic la o poveste despre erotomanie, dar numai în aparenţă. Căci McEwan ştie cum să echilibreze aşteptările cititorului, atâta timp cât Joe nu este un personaj în care putem avea încredere, atâta timp cât este singurul care pare să îl vadă şi să fie deranjat pe Jed şi, ce e cel mai grav, chiar el, ca obiect al obsesiei ajunge să fie obsedat de credinciosul Parry. Este Jed o proiecţie iluzorie a vinovăţiei lui Joe, este Jed un fel de întrupare imaginară a frământărilor şi nesiguranţelor inconştiente ale protagonistului (nu întâmplător, Jed este un credincios prin excelenţă, un avocat al iubirii, prin contrast cu Joe care este un ateu convins şi un reducţionist biologist, când vine vorba chiar şi de relaţia cu propria soţie)? Sau este Jed un personaj real, care îl hărţuieşte cu adevărat pe Joe) pentru că suferă de o boală psihică deosebită? McEwan îşi lasă în suspans cititorii până la final şi dă o lovitură de graţie deplină, proiectând deliberat suspiciuni chiar şi în ceea ce priveşte propria sa originalitate ca scriitor.

Probabil că performanţa lui McEwan în Durabila iubire (deşi nu numai aici) este aceea de a construi un roman cu deznodământ imprevizibil care se citeşte cu sufletul la gură (spre deliciul publicului) dar care livrează, dincolo de un schelet narativ senzaţional, un exerciţiu de meditaţie şi interpretare pe marginea bolii psihice şi cunoaşterii, pe care cititorul îl întreprinde voit sau nu, prin felul în care alege să cântărească impresiile lui Joe.

DURABILA IUBIRE – Ian McEwan – Editura Polirom – 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro