Inferno - Dan Brown

Dincolo de recordurile pe care le-a doborât unul câte unul, dincolo de culmile industriale pe care a trimis fenomenul editorial, dar și cel al ecranizărilor, romanele lui Dan Brown au reușit poate cel mai notabil lucru: să pătrundă atât de adânc în conștiința publicului de rând încât să redefinească răspunsul la interogația atât de comună și de generatoare de anxietăți: ce cărți vă place să citiți? Dacă nu e vorba de Harry Potter, Stephen King sau Urzeala tronurilor, atunci e foarte probabil ca răspunsul la această întrebare să fie: cărți în genul lui Dan Brown, sau în stil Codul lui Da Vinci sau pur și simplu cărți de aventură și conspirații. Romanele autorului american nu doar că au resuscitat popularitatea unui gen literar (la o scară de proporții) ci au redat demnitatea de cititor celor pentru care lectura nu mai era de mult o activitate cu prioritate (o reușită pe care a egalat-o probabil doar Paolo Coelho). Fenomenul Dan Brown s-a dovedit într-un fel o concretizare a profeției lui Umberto Eco, aceea că nu vom scăpa de cărți, chiar dacă această persistență a lor se afirmă într-o manieră cât se poate de rețetată și de calculată. În fond, chiar și atunci când nu îți propui să spargi tipare literare și să dobândești originalitate estetică, faptul de a-l angaja pe un posibil cititor într-o aventură a cunoașterii și a emoțiilor reprezintă totuși o reușită poate mai notabilă decât aceea de a străpunge orizonturi experimentale, ținând departe oamenii de obișnuința actului lecturii.

Recunosc, nici până astăzi nu am citit Codul lui Da Vinci (tot nu mi-am depășit o serie de prejudecăți legate de acest titlu), dar am citit Simbolul pierdut și am remarcat transparența construcției lui Brown (care nu luptă deloc să își ascundă clișeele): scriitorul american a pus la punct și a valorificat la maxim o rețetă care funcționează și pe care nu are sensul să o amelioreze, atâta timp cât rezultatul este captivarea și stârnirea interesului pentru lectură. Cu toate acestea, chiar și dacă scrie rețetat, Dan Brown o face cât se poate de bine și de documentat (probabil de aceea și publică romane la intervale mari de timp – evident, acest fapt nefiind însă străin nici de rațiunile de marketing), după cum o demonstrează și cea mai recentă creație a sa, anume Inferno.

Inferno îl are ca protagonist pe deja arhicunoscutul profesor de simbologie, recurent în poveștile lui Brown, adică Robert Langdon cel care, după ce și-a obișnuit cititorii cu fleurl și priceperea sa la dezlegarea enigmelor seculare și milenare apare acum într-o ipostază neajutorată, cel puțin în debutul romanului: amețit, amnezic, sedat, supraviețuind unui atac armat în Europa. Cum și de ce a ajuns asa Robert Langdon, cititorii vor afla în cele 500 de pagini ale aventurii din peninsula italică. Fără să își amintească mai nimic din ultimele zile, ajutat de un medic italian, Siena Brooks, Langdon va încerca să dezlege misterul reproducerii modificate a Hărții Infernului, pictura lui Boticelli inspirată de Divina Comedie a lui Dante, pe care o găsește asupra sa dupa ce se trezeste pe un pat de spital. Pe urmele sale se vor afla însă directoarea Organizației Mondiale a Sănătății dar și o agenție privată misterioasă care are de îndeplinit o misiune secretă încredințată de unul dintre clienții săi.

Cautarile lui Langdon vor traversa cu precădere Florența și Veneția și îi va purta pe cititori prin istoria artei și arhitecturii renascentiste, marcate profund de lucrarea de căpătâi a marelui scriitor italian, o sinteză a perspectivelor filosofice și religioase asupra lumii din acele vremuri. Dan Brown este cât se poate de îngăduitor cu cititorii săi, abordându-i pedagogic, drept ignoranți deplini: toate personalitățile evocate și decorurile vizitate sunt prezentate succinct, exact ca într-un ghid turistic prietenos. Pe de altă parte, fascinația pentru istoria locală și frumusețea cadrului narativ sunt conjugate cu o investigație cu mize planetare și cu nenumărate răsturnări de situație (care vor reuși să redefinească și să reașeze forțele aflate în conflict), cu potriviri elegante și deducții care arareori dau greș. Din fericire, deznodământul romanului (pentru care merită să aștepți) sparge tiparele și cumva își sfidează cititorii, dovedindu-se într-adevăr o lovitură de teatru nu doar pentru întreaga desfășurare narativă ci poate și pentru tiparele romanelor lui Dan Brown în general (și iată că Dan Brown reușește să își zgândăre, cu oarecare prudență, rețeta pe care singur și-a asumat-o). Romanul are toate ingredientele unui bestseller: provocări contemporane, apetit facil pentru istorie și locuri exotice, plăcerea suspansului, o împletitură narativă realizată cu precizie și rămâne genul de carte care te impinge să treci dincolo de ficțiune, să vizitezi Italia sau să citești mai mult despre Dante și Divina Comedie.

Am citit Inferno in aceeasi maniera in care am parcurs si Simbolul pierdut : acceptând pariul scriitorului american, acceptând să intru în jocul său, conștient că va exploata locuri comune: afinitate pentru conspirații, amenințări planetare, ghicitori deslușite lent și imprevizibil, răsturnări de situație totul concentrat într-o narațiune antrenantă, cu fraze scurte, acționale și dialoguri abundente. Este un pariu de pe urma căruia nu am avut nimic de pierdut, este o lectură la finalul căreia nu m-am simțit înșelat sau insultat prin acea potrivire deplină a elementelor care să închidă favorabil o buclă narativă. Inferno îi va convinge și pe cititorii mai pretențioși, dacă îi vor da o șansă. Și chiar dacă în general preferați romanele mai provocatoare și mai dense în subtilități estetice și psihologice, din când în când un roman de acest gen ne amintește cât de comodă poate fi o experiență de lectură… cam ca o vacanță all inclusive.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro