Îmi amintesc că am vizionat filmul Breakfast at Tiffany’s de mult, tare de mult… în fapt, atât sunt de îndepărtate vremurile, încât aproape că nici nu mai conta dacă l-am văzut sau nu. Tot ce îmi venea în minte când spuneam titlul peliculei era imaginea lui Audrey Hepburn cu ochelari de soare în bibliotecă și scena sărutului, în ploaie, de la final. Mai mult n-aș fi putut spune. De aceea, m-am tot gândit, încă înainte să citesc cartea dacă e cazul să revăd filmul, ca să intru în spiritul lecturii (căci acesta este un caz în care valoarea ecranizării dar și popularitatea ei sunt cel puțin la înălțimea cărții) sau ar fi bine mai degrabă să mă las pradă ignoranței. Am optat pentru varianta a doua și asta pentru că, de ceva vreme încoace, m-am învățat să-mi prețuiesc ignoranța și să nu mă expun gratuit demersurilor comparatiste între carte și film. În fond, dacă tot scăpasem ca prin minune, prin puterea uitării de influența acestui avatar al culturii populare (căci da, filmul a făcut istorie la vremea lui), trebuia parcă să mă bucur de privilegiul de a mă apropia cu inocență de volumul lui Capote… să împrumut până la urmă ceva din atitudinea protagonistei, Holly Golightly (ce nume predestinat…).

Dacă ar fi să vorbesc, în termeni foarte generali, despre subiectul cărții, n-aș putea să surprinde decât clișee peste clișee: volumul condensează o serie de amintiri ale unui scriitor new yorkez din anii 50 (ce perspectivă convenabilă), despre întâlnirea cu una din cele mai marcante prezențe feminine din viața lui. Chiar vreți să vă băgați în așa ceva? Povești despre muze trecătoare, evocări romantice și partide de amor pătimașe, în zeci de pagini dense în metafore? Nu și la Truman Capote. La autorul american, povestea pare să rețină un curs mult mai firesc și mai lipsit de dramatism (deși n-ai spune asta chiar de la început, ținând cont de felul în care este anunțată intrarea în scenă a protagonistei), fără ca asta să banalizeze nuvela sa.

Ce te faci când ești un scriitor new yorkez care se culcă târziu în fiecare noapte și te trezești cu o fată care îți dă buzna în apartament, pe scara de incendiu, lamentându-se că se plictisește? Nu poți decât să îmbrățișezi… povestea care urmează, căci după o asemenea scenă cu siguranță că urmează o poveste- povestea lui Holly Golightly, fata de numai 19 ani care are o lume de bărbați la picioare și care trăiește, într-un du-te vino continuu, de pe urma companiei domnilor generoși. Apartamentul ei e mereu populat de personaje mondene, apropiații ei fac parte din specia milionarilor cu trecut sau prezent dubios, petrecerile se țin lanț iar Holly păstrează o familiaritate seducătoare cu toată lumea, dând adesea senzația (deși o face cu delicatețe) că toți oamenii sunt în fond la dispoziția ei . Holly pare nici mai mult nici mai puțin decât o damă de companie modernă, ba chiar mărturisesc că nu am scăpat tentației de a o raporta la standardele autohtone bășcălioase de astăzi încât să spun că pare a fi… o pițipoancă. Dincolo de faptul că e o frumusețe răpitoare (exact acea specie de frumusețe îmbobocită: “trecută de vârsta copilăriei, fără însă a fi devenit femeie“), Holly, după propriile mărturisiri s-a educat parcă să-i placă bărbații în vârstă, pare să fie născută să vrăjească, profesiunea ei e minciuna, iar perspectivele asupra sexului opus modeste (“dacă unui bărbat nu-i place baseballul, atunci trebuie să-i placă mult caii, iar dacă nu-i plac nici una nici alta, oricum s-a terminat, înseamnă că nu-i plac nici fetele“). Protagonista are preocupări frivole, o hipersensibilitate pe alocuri înduioșătoare, pe alocuri ridicole și e mereu cu capul în nori. Nu pare să realizeze dramele pe care le lasă în urmă (în fond, nu e exclus să se protejeze de propriul ei trecut prin această inconștiență posibil cultivată , trecut care nu e nici el ceea ce pare).

Și atunci cum de o asemenea “exhibiționistă si impostoare” reușește să cucerească, lent și sigur un scriitor new yorkez? Poate tocmai prin felul în care își conservă și apără independența, prin felul în care pare “să treacă prin viață cu același pas hotărât fără să dea nici o atenție stâncilor de pe marginea drumului“. Poate pentru că se dovedește, așa cum protagonista sugerează, nu fără profunzime, o adevărată jivină aparent rănită: pe care vrei să o îmbrățișezi, de care te atașezi dar căreia, cu cât îi dai mai mult, cu atât se întremează mai repede si e gata să fugă în pădure sau sa zboare într-un copac mai înalt. Poate prin felul naiv și onest în același timp de a refuza să posede ceva, inclusiv inima unui bărbat, până nu e convinsă că și-a aflat locul (în fond, Holly se recomandă chiar și pe cartea de vizită… o călătoare).

Până la urmă poti spune ce vrei despre Holly: că e o ticăloasă, o victimă, o pițipoancă, o libertină, insa doar un lucru e cert: cea mai provocatoare chestie în legătură cu Holly e faptul că nimeni nu va ști vreodată care e treaba cu Holly (și iată cum unii scriitori reușesc nu doar pentru că știu cum să spună o poveste, dar și pentru că știu mai ales cât și ce să nu spun㠖 Capote pare a fi un maestru al artei nespusului in acest sens). Misterul care o învăluie și senzația de independență absolută pe care o degajă fac din personajul lui Capote ceea ce a reușit să facă și Audrey Hepburn în interpretarea ei magistrală: să îți lase o amintire, peste ani și ani de zile, chiar și după ce ai uitat despre ce e vorba în film, chiar și după ce ai uitat cum se termină cartea, o imagine la fel de vie și de actuala, exact ca atunci când ai experimentat-o pentru prima oară.

MIC DEJUN LA TIFFANY – Truman Capote – Editura Polirom, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro