O LECŢIE DE MOARTE

În comunităţile rurale, cimitirul era adesea amenajat lângă biserică iar biserica era construită în mijlocul satului. Asta însemna că ţăranii treceau pe lângă cimitir cel puţin o dată pe săptămână (măcar la sfârşitul slujbei de duminică) şi aveau prilejul să-şi amintească de perisabilitatea vieţii pe pământ. Predica preotului plină de îndemnuri creştineşti (trăieşte în cinste şi curăţenie şi mulţumire) era subliniată de privirea asupra cimitirului (căci timpul trece şi uite unde vei ajunge neîmpăcat). În mediul urban lucrurile s-au schimbat, majoritatea cimitirelor s-a mutat la periferia oraşelor la fel cum ideea morţii a migrat la periferia conştiinţei locuitorilor. Acea privire asupra cimitirului care să-ţi amintească de condiţia ta de muritor a fost înlocuită de privirea la televizor, hrănită cu reclame şi divertisment facil care cultivă obsesia faţă de prezent, faţă de traiul bun aici şi acum, faţă de conforturi senzoriale de toate soiurile. Dar chiar dacă atenţia noastră ignoră subiectele neliniştitoare ale îmbătrânirii şi ale morţii, biologia îşi urmează cursul, acelaşi curs pe care l-a urmat încă de la apariţia omului pe pământ, acelaşi curs de care devine conştient şi protagonistul din Moartea lui Ivan Ilici.

Ivan şi-a trăit viaţa în acord cu aşteptările familiei şi societăţii: a devenit un jurist de succes, s-a căsătorit cu o femeie potrivită şi a a avut copii pe care a reuşit să-i educe cum se cuvenea. Viaţa lui n-a fost uşoară, a cunoscut suişuri şi coborâşuri, ba chiar a beneficiat, din când în când şi de noroc. În ciuda neajunsurilor cu care a trebuit să se lupte, Ivan Ilici a reuşit să afle desăvârşirea socială şi profesională: a ajuns un judecător de instrucţie respectat, şi-a cumpărat o casă nouă (pe care a decorat-o cu cea mai atentă preocupare) şi a rămas şi cu destul timp pentru a se bucura de jocuri de cărţi şi de întâlniri mondene. O durere surdă în abdomen îl anunţă tot mai limpede şi mai insistent pe protagonist că orice om îşi demonstrează în cele din urmă mortalitatea.

Cea mai intimă şi mai profundă experienţă pe care urmează să o trăiască este străină, înfricoşătoare, aproape inconceptibilă pentru Ivan Ilici. Căci ea aduce cu sine o serie de întrebări şi o confruntare cu sine de proporţii. Personajul lui Tolstoi, la fel ca aproape toţi apropiaţii săi, priveşte moartea ca pe ceva ce nu i se poate întâmpla, decupând-o din cursul firesc al propriului destin. Da, cei din jur sunt pieritori, moartea există ca realitate obiectivă dar nu ca experienţă pe care trebuie să o asumi personal. Ivan Ilici trebuie să accepte că zilele îi sunt numărate iar această acceptare vine lent dureros şi solitar, la capătul unor speranţe deşarte în supravieţuire, atunci când protagonistul este nevoit să admită că, în faţa morţii, stă singur şi neconsolat. În aşteptarea ceasului cel din urmă, Ivan Ilici începe să-şi pună o întrebare gravă: am trăit oare cum trebuie? Căci o viaţă din care ideea morţii este exilată nu poate decât să investească semnificaţii absolute şi ataşament în lucrurile trecătoare şi mărunte. Ivan Ilici a trăit o viaţă fără ideal, o viaţă în care strădaniile de acumulare (legimitate şi încurajate de societate), alături de refugiul în muncă sau în plăceri (atunci când imaginea idilică a traiului era alterată de neînţelegerile conjugale sau de suferinţa celor din jur) îl fac pe protagonist să realizeze, în cele din urmă, că a mers la vale, închipuindu-şi că urcă un munte.

Medicii sau familia lui Ivan Ilici nu îndrăznesc să pronunţe cuvântul fatal, ba chiar încearcă să redea impresia normalităţii, fie prin exprimarea unor diagnostice tratabile, fie prin invitaţii la petreceri şi spectacole. Minciunile (bine intenţionate) îl exasperează pe protagonist pentru că, departe de a-l mai convinge de recuperabilitatea situaţiei sale, nu îi aduc nici măcar mângâierea şi mila de care are atâta nevoie. Lângă patul de moarte al lui Ivan Ilici stă Gherasim, tânărul servitor plin de răbdare şi înţelegere faţă de stăpânul său. El este singurul care îl slujeşte cu devotament pe muribund, recunoscând fără nici o jenă starea în care se află. Tocmai pentru că toţi murim într-o zi, pentru că experienţa morţii e cea mai dificilă dintre toate şi mai ales inevitabilă, trebuie să o privim în ochi şi să o împlinim resemnaţi. Seninătatea şi compasiunea de care dă dovadă Gherasim îi accentuează impresia lui Ivan Ilici că n-a trăit cum trebuie, că a trăit o viaţă care a uitat de caracterul ei trecător, care a cunoscut încrâncenare intensă în căutarea perdelelor potrivite pentru camera de zi dar care n-a insistat niciodată să-şi afirme autenticitatea, să neglijeze, atunci când era cazul, acel “comme il faut” impus de societate şi să aprecieze onest valoarea şi importanţa reală a zbaterii pentru o zi de mâine mai confortabilă, mai prestigioasă. Ivan Ilici îşi trăieşte ultimele zile urlând; un urlet care se aude dincolo de orice uşă închisă, un urlet al suferinţei fizice sau al revelaţiilor interioare cu privire la viaţa pe care a dus-o. Acceptarea adevărurilor dureroase, la capătul agoniei îndelungate îi aduc însă eliberarea…

Cu toţii ştim că murim, dar trăim adesea ca şi când n-am şti acest lucru. Acaparaţi de micile proiecte de zi cu zi, uităm imaginea de ansamblu, destinaţia finală spre care ne îndreptăm. Iar când ne-o reamintim, în cele din urmă, este prea târziu, este momentul în care dăm curs regretelor de tot soiul. Moartea lui Ivan Ilici este o tulburătoare lecţie despre cum se moare, când ai uitat că eşti muritor. Dar dacă suntem atât de preocupaţi să trăim cum se cuvine, de ce n-am fi preocupaţi să murim cum se cuvine, să păstrăm conştiinţa perisabilităţii noastre în cele mai negre sau mai fericite momente, ca sosirea marelui final să nu ne mai ia prin surprindere, să facă despărţirea de viaţă cât mai lipsită de suferinţe.

Mulţi dintre noi locuim la oraş şi nu mai avem cimitirul în dreptul pervazului casei. Aminteşte-ţi că nu vei trăi veşnic, recuperează acea privire spre locul unde este marcată vremelnicia oricărui om, citind una din capodoperele lui Tolstoi.

MOARTEA LUI IVAN ILICI – Lev Tolstoi – Editura Humanitas, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro