Poate că știți bancul pe care eu l-am auzit recent:

La garnizoană, sergentul prezintă soldaților tancul T52:

- Tancul 52 e mândria armatei ruse! Totul e clar? întreabă sergentul

- Daaa! răspund soldații în cor

- El este dotat cu un tun de 88 mm. E totul clar?

- Daaa!

- El mai are pe el și un radio performant. E totul clar?

Unul din soldați pare nelămurit:

- Pe ce e radioul, pe tranzistori sau e electronic?

Sergentul, nemulțumit:

- Bă, pentru proști ca tine, am să mai repet o dată: E PE TANC!

Așadar, așa cum putem deduce – morala bancului e destul de clară: necazurile în armată încep mai ales atunci când te apuci să pui întrebări. Poate tocmai de aceea, am fost repede atras de recomandarea de lectură pe care colegul meu Horia Nilescu mi-a făcut-o nu demult, numind-o una din cele mai amuzante lecturi de care a avut parte, despre uimitoarele aventuri ale unui simplu soldat, pe numele lui Ivan Cionkin. Pe cât de voluminoasă este romanul lui Vladimir Voinovici (peste 600 de pagini), pe atât de neelaborată a fost recomandarea colegului meu care a reușit, la fel ca în dățile trecute să-mi stârnească interesul printr-o formulare cât se poate de concentrată: e vorba de un fel de Păcală sovietic prins în Armata Roșie. Nici că se putea o sursă de comic mai garantată de atât… Păcală în armată? Bună combinație. Istețime și atitudine interogativă în miezul spiritului intolerant și fanatizat la culme al Armatei Roșii… una din două: ori se lăsa cu o tragedie de proporții ori cu o comedie enormă. La finalul lecturii, am concluzionat că am avut parte de ambele,

Romanul îl are ca protagonist pe Ivan Cionkin, un antierou recunoscut de narator ca atare, încă de la primele pagini ale cărții : mic de statură, urecheat, crăcănat.. Rămas orfan de mic, luat în grija unor rude (acuzate mai târziu de chiaburie, de atitudini exploatatoare față de… micul Ivan), Cionkin ajunge soldat în Armata Roșie unde superiorii decid că nu e bun decât să facă treabă la bucătărie și la grajduri (de fapt Ivan e mai bun de atât, însă are curiozități nesănătoase exprimate în ședințele de învățământ politic: de pildă, dacă nu cumva tovarășul Stalin a avut două neveste – o întrebare încuietoare pentru superiori). Cu toate acestea, chiar în ajunul invaziei URSS de către Armata Nazistă, Ivan primește misiunea de a păzi un avion prăbușit într-un sat uitat de lume. Odată cu declanșarea Operațiunii Barbarossa, superiorii uită însă să actualizeze ordinele, astfel că Ivan, plictisit de paza anostă la avion, se așază la casa lui cu o femeie din sat. Viața la țară nu e ușoară însă, mai ales când îți suspectezi nevasta că te înșală cu un… porc (și mai și visezi noaptea că îl vezi pe godacul Borka la nuntă cu papion la gât) și când ai vecini care visează la gloria academică, făcând experimente cu îngrășăminte naturale. O mică altercație cu asemenea vecini, un banal denunț la NKVD, care îl vizează pe Cionkin sunt suficiente pentru a declanșa o intrigă de care va atârna însăși soarta Moscovei și a Marelui Război de Apărare a Patriei. E greu de imaginat așa ceva? Nu și atunci când te afli în URSS, în stare de război și… paranoia.

După ce NKVD-iștii pleaca să-l captureze pe Cionkin, considerat a fi trădător și dezertor, sunt capturați chiar ei de Ivan și femeia lui, serviciile secrete sovietice, aceste mașini de fabricat istorii și biografii se autosabotează, din prea mult exces de zel, atunci când ajung la concluzia că în satul lui Cionkin se pregătește un complot orchestrat de hitleristi iar însuși Ivan este un spion cu grad înalt, gata să atenteze la securitatea țării. Chiar și după ce este capturat (cu chiu cu vai și cu multe peripeții), autoritățile sovietice decid să sape și mai adânc în biografia protagonistului și să hotărască originea sa princiară și caracterul său suprem amenințător. Circul merge atât de departe, încât până și Stalin și chiar Hitler vor ajunge să îl ia cât se poate de în serios pe sărmanul Ivan și să își modifice planurile de atac al armatelor lor, în funcție de acest controversat personaj. În jurul poveștii lui Cionkin se țes o mulțime de intrigi secundare, cu protagoniști care mai de care mai caricaturali: un președinte de colhoz paranoic, un căpitan cât se poate de ghinionist, un țăran care încrucișează cartofii cu tomatele, un cizmar pe nume Stalin care bagă în răcori autoritățile cu numele său buclucaș, un șef al NKVDului cu fobie de microbi (de înțeles de altfel… doar dușmanii poporului sunt mari și îi poți vedea, în vreme ce microbii sunt invizibili în pânda lor) și câți alții. Evident că asemenea personaje nu pot da naștere decât unui comic de situație interminabil, fie că vorbim de scenele de interogatoriu, ședințele de partid și până la ofensivele armate propriu zise. Și când te gândești doar că ai atins vârful absurdității, în această desfășurare narativă incredibil de amuzantă, un nou pisc ți se va dezvălui până aproape de final. Să mai punem la socoteală și faptul că romanul lui Voinovici introduce, pe ici pe colo, și câte un vis de sorginte suprarealistă în care caii trag după ei avioanele, în care porcii se căsătoresc, în care însuși Jean Jacques Rosseau simte pe pielea lui furia soldatului sovietic. Să nu uităm de asemenea, observațiile hâtre care introduc cititorii (mai ales pe cei din galaxiile îndepărtate care nu cunosc rânduielile sovietice pământești) în atmosfera vremurilor: mitingul este acea acțiune unde se adună multă lume și unde unii spun ceea ce nu gândesc iar alții gândesc ceea ce nu spun, dacă trăncănești ce nu trebuie nimerești Unde Trebuie, puterea sovietică este într-atât de minunată încât toți cei cărora nu le place sunt total sau parțial nebuni, cel mai suspect este acela care nu e observat în nimic suspect, nu ne este necesar orice adevăr ci doar acela de care avem nevoie etc etc. Sunt atât de multe fraze memorabile, pline de tâlc în roman, încât veți putea umple un caiet întreg. Cum se termină însă aventurile lui Ivan Cionkin vă întrebați? Mai degrabă întrebați-vă: despre care Ivan Cionkin vorbim, căci veți simți mai ales în a doua jumătate a romanului, faptul că aveți de a face cu doi protagoniști diferiți : pe de o parte îl avem pe bietul soldat Ivan, încă nelămurit de motivul arestării sale, dezamăgit că a fost obligat să-și părăsească postul fără ordin, pe de altă parte îl avem pe revoluționarul, sabotorul, inteligența diabolică și amenințătoare a prințului Cionkin din neamul Goliținilor, care a căutat să răstoarne puterea sovietică și a acționat ca un spion al lui Himmler, sub numele de cod Kurt si despre care vorbesc toti. Avem așadar de a face pe de o parte cu un personaj și, pe de altă parte cu o imagine a sa – de data aceasta însă, imaginea ajunge să capete în economia romanului și în conștiința celorlalte personaje, aceeași demnitate ca a protagonistului, ba chiar să o depășească în importanță, să devină mai reală decât însuși personajul. Această biruință a imaginii lui Cionkin asupra Cionkinului autentic reușește să te înspăimânte în cele din urmă, după ce te-ai tăvălit pe jos de râs: această biruință este cel mai cutremurător argument al puterii sovietice, al capacității acesteia de a fabrica un dublu diabolic chiar și pentru cel mai umil personaj … un dublu fals care ajunge, prin proporția pe care o îmbracă să hotărască chiar și asupra istoriei universale.

Chiar dacă Cionkin s-a dovedit a fi mult prea inocent și modest decât pacaliciul nostru autohton, Păcală pe care mă așteptam să îl regăsesc în cartea lui Voinovici, la finalul lecturii mi-am dat seama că scriitorul rus oricum nu ar fi avut nevoie nici de oameni prea isteți și nici de prea multe întrebări în postul din armată, pentru a construi o comedie greu de egalat (prin dimensiuni, prin varietate și prin… profunzimea tragică pe care o ascunde). Ce nevoie ai de toate acestea, atunci când sistemul totalitar pe care îl dezvălui se descurcă singur de capul lui… adică se topește de la sine într-un ocean de ridicol și absurd care ajunge să sfideze însuși principiul noncontradicției (până la urmă… iată că există o legătură între logică și totalitarism)?

VIATA SI NEOBISNUITELE AVENTURI ALE SOLDATULUI IVAN CIONKIN – Vladimiri Voinovici- Editura Paralela 45, 2006

Sever Gulea pentru blog.libris.ro