MAI MULTE FELURI DE A LUPTA

Imaginaţi-vă un oraş înconjurat de dealuri. Imaginaţi-vă oameni care stau în vârful acestor dealuri şi imaginaţi-vă oameni care locuiesc jos, în oraş. Apoi imaginaţi-vă că oamenii de pe dealuri au obuze, mitraliere şi lunetişti pe care le folosesc în permanenţă împotriva celor din vale. Iar acum număraţi minutele, zilele, lunile până ajung să treacă trei ani. Nu urmează nici o morală, nici o cheie de dezlegare a exerciţiului pe care tocmai l-aţi făcut. În fapt, el nici nu este un exerciţiu de imaginaţie, ci poate fi socotit o descriere a unor evenimente recente. Pare fără sens? Da, dar s-a întâmplat… este vorba de cel mai lung asediu din istoria modernă, asediul oraşului Sarajevo, din timpul conflictului din Iugoslavia de la începutul anilor 90, care a durat aproape patru ani şi a lăsat în urmă mii de morţi şi distrugeri. Romanul lui Steven Galloway încearcă, în 200 de pagini, să comprime în câteva zile şi prin câteva personaje atmosfera de teroare care a măcinat mii de oameni atâta amar de vreme. De fapt, prin schematismul narativ şi prin protagoniştii de abia conturati, Galloway renunţă la acurateţe şi la detaliu, în favoarea degajării unui mesaj general antirăzboi. În fond, autorul este interesat de recrearea spiritului întâmplărilor, mai degrabă decât de litera lor. Reflecţiile localnicilor şi situaţiile la care sunt expuşi vor putea fi asociate oricărui conflict în general, nu doar frontului din Iugoslavia.

Pe 27 mai 1992, în perioada asediului oraşului Sarajevo, câteva obuze au lovit un grup de oameni care aşteptau la coadă la pâine. Douăzeci şi doi din aceştia au pierit. În următoarele 22 de zile, un violoncelist cunoscut al zonei a interpretat Adagiul lui Albinoni în memoria morţilor. Această neobişnuită relatare a stat la baza construcţiei narative a lui Galloway.

În timpul războiului iugoslav, cei care au rămas în oraşul Sarajevo au devenit, voluntar sau nu, apărători ai acestuia, prin faptul că-l locuiau şi, din când în când, îl protejau cu arma, împiedicau atacatorii să-l ocupe. A nu-ţi părăsi casa poate fi, în aceste condiţii, o strategie militară eficientă. Pentru o armată care atacă un centru urban, chiar şi atunci când e în superioritate numerică, poate fi mai costisitor să perieze fiecare străduţă, în confruntări cu gherilele urbane, decât să pândească, să aştepte şi să intimideze pe locuitori, forţându-i să se predea. În aşteptarea asaltului final, trei dintre locuitorii urbei iugoslave încearcă să mai supravieţuiască încă o zi. În asta constă de fapt lupta şi rezistenţa lor: faptul de a rămâne în viaţă, de a-şi continua existenţele, în ciuda violenţei care îi înconjoară. Activităţile de rutină: procurarea hranei, a apei, a unui adăpost sigur se transformă în provocări permanente.

Familistul Kenan, bătrânul brutar Dragan şi tânăra lunetistă Săgeată colindă zilnic ruinele oraşului de odinioară, confruntând psihologic mereu imaginea lumii pe care au pierdut-o cu realitatea aflată în prăbuşire. Kenan parcurge un drum periculos, până la fabrica de bere, pentru a asigura familiei apă necontaminată. El se oferă să o servească chiar şi pe vecina de scară, o bătrână ursuză şi nerecunoscătoare, pentru că resimte nevoia de a-şi dovedi că încă este om. A-ţi pune viaţa în pericol pentru semeni, a face fapte bune, acesta este felul de a supravieţui al lui Kenan. Bătrânul Dragan, cel care şi-a trimis soţia şi copilul în străinătate, dar nu a putu să-şi părăsească locuinţa se află, zilnic, în căutarea acelui “acas㔠pierdut. Evită să se întoarcă în apartamentul unde nu îl aşteaptă decât moloz şi înstrăinare, preferă să rătăcească prin oraş, să-şi întâlnească vechile cunoştinţe şi să viseze la reunirea cu familia. Recuperarea relaţiilor cu ceilalţi este forma de rezistenţă psihologică şi de alinare a singurătăţii ale lui Dragan. Săgeată este o tânără fată rămasă fără tată şi care, dovedindu-se pricepută la tras cu puşca, a devenit o ucigaşă profesionistă. Forma ei de supravieţuire este amnezia selectivă: renunţând la vechea identitate, a studentei sensibile şi asumându-şi statutul de militar, preferând să-şi schimbe şi numele, Săgeată înfăptuieşte execuţiile comandate, doar după ce a încetat să existe aşa cum ştia.

Destinele celor trei personaje se intersectează datorită violoncelistului anonim care alege să interpeteze partiturile compozitorului veneţian, în memoria celor care au pierit aşteptând la coadă la pâine. Gestul acestuia şi încăpăţânarea cu care se expune pericolului rivalizează, aparent, prin absurditate cu întregul conflict armat. Conversaţia violentă dintre gloanţe şi obuze este întâmpinată de delicateţea melodiei produsă de arcuşul artistului. Oamenii de pe dealuri văd în violoncelist o ţintă simbolică, o posibilitate de confirmare a puterii pe care o deţin: ei sunt cei care acordă nu doar drept de viaţă şi de moarte, dar şi drept de plăcere sau durere. Gestul violoncelistului nu este explicat cu adevărat. Poate că el caută să întreţină o ceremonie de înmormântare (şi să dovedească faptul că putem fi civilizaţi, că cei care au pierit nu sunt doar nişte corpuri insignifiante, ci nişte oameni care merită să fie plânşi), poate că încearcă să readucă firescul unei preocupări estetice între compatrioţii săi captivi ai nevoilor primare, să desţelenească sensibilităţile îngropate în straturile de moloz sufletesc. El este cel care adună oamenii împreună în fiecare zi, el este cel care dovedeşte că Sarajevo nu este doar un oraş fantomă, populat de jivine fugare, ci e un spaţiu locuit încă de oameni. La finalul unui reprezentaţii întinse pe parcursul a 22 de zile, performanţa violoncelistului va întări speranţa şi va coborâ cel puţin un deget de pe trăgaciul armei.

Roman de fină analiză psihologică, de reflecţie cu privire la război, violenţă, trecut şi prezent, “Violoncelistul din Sarajevo” atinge, prin cele mai simple mijloace, teme grave, profunde şi universale.

VIOLONCELISTUL DIN SARAJEVO – Steven Galloway – Editura Litera, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro