"Da, acum sapte decenii, generatiile de romani care au trait in cultul regalitatii s‑au trezit peste noapte ca Regele lor a abdicat si, ulterior, a luat calea exilului. Conditiile/culisele abdicarii le‑am aflat abia dupa 45 de ani: un santaj ordinar, dar foarte real, asupra Regelui Mihai. Mai precis, monarhul a fost amenintat de Visinski si gasca de infractori bolsevici ca, daca nu paraseste urgent tara, va fi o baie de sange cum nu s‑a mai vazut, cei 1000 de tineri din beciurile controlate de NKVD urmand a fi impuscati cu sange rece, pana la unul. Si cum Mihai nu era Carol al II ‑lea, a ales solutia morala – aceea a propriului sacrificiu.

    Asta a fost atunci, pe 30 decembrie 1947.

    La inceputul anilor ’90, cand Romania se scuturase formal de dictatura comunista (dar nu scapase, totusi, de comunisti), Regele Mihai a fost impiedicat in doua randuri sa paseasca pe pamantul tarii sale, de unde fusese samavolnic alungat. Nu i s‑a putut face dreptate istorica suveranului decat la cativa ani, atunci cand a avut loc acea vizita de neuitat, de Pasti, in anul 1992. Milionul de oameni adunat sa‑l intampine pe Regele Mihai, alaturi de familia sa, a fost ceea ce i‑a ingrozit pe comunistii reformati ai lui Ion Iliescu si pe neo‑securistii lui Virgil Magureanu. Noi, ceilalti, ca eram filo‑democrati sau crestini practicanti, ca eram atei cu simpatii euro‑atlantice sau legionari pocaiti, ca eram din familii „de traditie” sau doar simpli gura‑casca – ei bine, cu totii am rezonat la acel moment de neuitat. Mai tineti minte cum a fost trecuta masina Regelui, pe bratele multimii entuziaste, cu gingasie, pe sub Arcul de Triumf? Ca si acum, si atunci erau montati pe centru, chiar sub Arc, acei stalpisori de metal cu lant intre ei… Oamenii au luat literalmente pe brate masina si au purtat‑o usor peste obstacol, Regele putand astfel sa treaca, simbolic, pe sub Arcul de Triumf ridicat de stramosul sau ilustru, Regele Ferdinand. Dar va mai amintiti Balconul de la Hotel Continental, ori Calea Victoriei care gemea de lume, strazile care vuiau de cei care nu apucasera sa intre mai in fata? Ce vremuri, ce amintiri… Tot ceea ce a facut omul acesta a avut caracter simbolic, fie intr‑un tragism absolut, fie intr‑un sistem de convingeri si valori eterne. A fost ca un Christ longeviv al neamului romanesc, fara minunile Lui, dar cu tot spectrul de suferinte si umilinte, cu toata drama istorica purtata pe umeri, asemeni hlamidei de purpura, batjocoritoare, pe care a purtat‑o si Mantuitorul lumii, inainte de Rastignire.

    Acum, pentru a treia oara, Regele Mihai este alungat din istorie. De catre cine? De catre cei care au confiscat „brandul”, foarte valoros de  altfel: Casa Regala a Romaniei! Ca l‑au confiscat pentru averea de 60 de milioane de euro, asta chiar nu ar fi mare lucru. La cat a pierdut Romania in ultimele trei decenii, nici ca mai conta… Dar odata cu „brandul” se confisca, in nume propriu, si intreaga istorie care a stat la baza lui, care l‑a creat si care a fost creata de acesta. Simbioza intre Coroana si Tara, dintre Rege si natiune, vreme de peste 80 de ani, nu poate acum desparti, mercantil, intre proprietati, active, dobanzi si simbolistica, istorie, valori nationale. Coroana si‑a recapatat domeniile? Foarte bine, era un act firesc, reparatoriu. Dar cei care o gestioneaza acum, in acest mod negustoresc, trebuie sa ne returneze istoria, mortii de pe campurile de lupta, intreaga simbolistica a poporului aflat in stare de Regat. Sau sa se delimiteze, sa se desparta de aceste lucruri, care nu o mai privesc si nu o mai reprezinta. Asa e la divort! E partaj!

    La ora cand scriu aceste randuri (27 noiembrie) cred ca Regele nostru inca mai traieste. Iar daca nu mai traieste in trup, el este sigur viu in duh. Si este acel gen de duh care e mai periculos, mai subversiv dupa moarte. Omul e din acea specie hristica rara, va spun eu!"