Acesti primi zece ani au  fost tumultuosi. De‑a dreptul. Mai intai, a fost socul intalnirii cu o administratie patriarhala care lucra dupa alte norme procedurale, dupa alt fus orar, dar si dupa alte interese. Proprii sau de grup.

Apoi a fost dorinta irepresibila, dar perfect motivata, ca Biserica sa aiba o voce proprie, numai a ei, in cadrul societatii romanesti. Proiect  ultra‑ambitios, demarat in tromba, cu oameni priceputi, devotati, dar si cu ageamii servili. Aici deschid o paranteza: clivajul intre Centrul de presa Basilica si ziaristii laici, profesionistii din presa „civila”, a fost datorat exclusiv neputintei unor consilieri patriarhali de atunci de a deschide un dialog sincer, neputinta care a dus la pierderi mari. De timp, de imagine, de eficienta si, nu in ultimul rand, de credibilitate a mesajului transmis. Slava Domnului ca lucrurile s‑au asezat, in ultimii ani, pe fagasul normal, iar marginalizarea jurnalistilor si intelectualilor laici a luat sfarsit. Sunt semne de deschidere si actiuni excelente ale televiziunii si radioului, care arata aceasta schimbare de paradigma, iar prezenta acolo a unor nume importante din viata noastra culturala arata un curs clar definit, care nu mai poate fi intors la timpurile revolute. Gata! Presiunea din afara asupra Bisericii este mult prea mare ca sa mai fie relevante meschinariile care duc la mici rafuieli interne.

Apoi a aparut, cu o vigoare nemaiintalnita, dorinta de a‑i ajuta pe cei aflati in nevoi. Dorinta s‑a preschimbat in efort concret, acela de a atasa, pe langa parohii sau manastiri, centre de filantropie, cabinete medicale sau chiar aziluri de batrani ori case de copii abandonati. Nicicand Biserica nu a facut un asemenea efort uman, material si logistic pentru a intinde o mana concreta de ajutor disperatilor, defavorizatilor si marginalizatilor lumii. Sute de centre pulseaza viata, sanatate si speranta intre romanii cei mai umiliti, cei care striga in urma Mantuitorului: Ajuta‑ne!

A urmat munca uriasa de diortosire a cartilor de cult, in paralel cu editarea unor volume referentiale pentru cultura romana si teologia ortodoxa. Sute de titluri au vazut lumina tiparului (ce frumos suna: lumina tiparului!), zeci de albume, reviste si periodice. Toata aceasta infuzie de litera induhovnicita trebuie sa aiba un efect concret in sufletele si mintile oamenilor. Daca nu acum, pe loc, macar intr‑un viitor apropiat…

In paralel, a inceput cel mai mare santier al Romaniei postdecembriste, si aceasta onoare se datoreaza Bisericii Ortodoxe. Dar nu este un santier oarecare, ci unul menit sa ofere adapost liturgic si memorialistic tuturor celor care si‑au dat viata pentru tara si pentru credinta in Hristos. Tuturor celor care, cu numele lor sau fara nume cunoscute, zac sub glia tarii sau risipiti pe alte meleaguri, in gropi comune sau in osuare, nestiuti, necunoscuti, neiubiti sau nepomeniti. Toti acestia, ca sub un alt cer, sunt adunati la sanul neamului viu si rugator, care ii cinsteste din reverberatiile solemne ale unei catedrale. Si ce catedrala! Prigonita (ca si ei!), detestata, contestata, blocata, plimbata de ici‑colo, dar care, iata, a ajuns la inchiderea boltilor… Cine ar fi crezut? Cati dintre noi am sprijinit, de la bun inceput, proiectul? Cati am pledat pentru el? Un singur om a facut‑o, un singur crestin roman a dus‑o literalmente in spate, iar pe mine acest lucru ma umple de uimire. Acum o vrem, e a noastra, ne mandrim cu ea. Dar acum sapte ani…?

Desigur, nu a fost un parcurs totalmente glorios – nici nu se poate asta pe pamantul oamenilor! –, nu a fost un drum lin, au existat si fortari ale limitelor, au fost si erori de apreciere, au fost si „pierderi colaterale” la nivelul unor suflete, dar aceasta opera nemaivazuta pe la noi nu se putea desavarsi decat asa. Gresind pentru putini, facand enorm pentru multi. Pentru foarte multi, caci aici nu‑i socotesc numai pe contemporanii mei, ci mai ales pe cei care vor veni, cei din generatiile viitoare. Lor li se va lasa o Biserica „la cheie”, intr‑o tara aproape distrusa. Si va intreb: e putin lucru?! - Razvan Bucuroiu