Viitura parea si inca pare de neoprit. Bucuria caderii cuiva in pacat este mare – daramite a unui cleric! Iar de cand traim in imensa cacofonie a „retelelor de socializare” (barfa si lapidare publica in toata regula), totul pare sustras de sub orice forma de decenta. Democratizarea comunicarii (vulgarizarea ei, in fapt) duce la cele mai primitive forme de vendeta si de ura manifestata public, de exhibitionism al celor mai josnice instincte. Mai mult decat studiile savante asupra mentalitatilor colective, cercetari pe esantioane reprezentative si focus‑grupuri, Facebook‑ul ne arata tuturor cum suntem, de fapt. Oglinda lui Mark Zuckerberg este deja parte din Judecata finala, in care sufletele incep sa cunoasca viata altora, ceea ce gandeau si ceea ce faceau persoane aflate la distanta in timp si spatiu, ori oameni pe care nu i‑au intalnit niciodata. Dar amintiti‑va ca si iadul este locul lipsei de intimitate, este toposul in care sufletul nu‑si poate afla – nici o secunda – linistea launtrica, ragazul propriei introspectii. Iata motivul pentru care eu unul nu postez mai nimic pe Facebook, citesc arareori ce mai scriu unii si altii, iar comentariile le ignor cu buna stiinta.

 

„Oglinda lui Mark Zuckerberg este deja parte din Judecata finala…”

 

Cu toate astea, modul invaziv (comercial de‑a dreptul!) al comunicarii moderne te face, de multe ori fara voie, spectatorul acestei teo‑antropo‑drame planetare. Oamenii se incaiera intre ei, se lupta cu Dumnezeu, se cearta cu trecutul, se iau la tranta cu viitorul. Totul virtual, de buna seama, adica soft. Or, in aceste conditii, intri fara sa vrei in suvoiul potopului de cuvinte, care matura tot ce misca. Mai mult, citind dezvaluirile (inchipuite sau nu) despre cutare persoana sau, mai grav, despre cutare ierarh al Bisericii tale, primul gand este acela sa reactionezi la randul tau – mai ales ca ziarist. Iti creezi planul de lupta, aduni informatii, citesti marturii, dai telefoane, trimiti e‑mailuri. Ce mai, dezvolti o adevarata strategie de retea, un plan de eficientizare a tirului. Dupa lupta, insa, cand zgomotele s‑au retras in carapacea necuvintelor, cand sufletele ranite inca mai gem, cand in sfarsit ramai cu tine insuti, te invadeaza… golul. Imensul gol al insatisfactiei, al faptului ca zbaterea ta a fost inutila, ca si fara tine lucrurile s‑ar fi spus / facut (poate chiar mai bine), ca te‑ai incarcat inutil cu mazga altora, ca ai coborat in iadul intim al semenilor fara sa fie musai nevoie si de tine. Dai buzna in vietile lor, scormonesti, te insinuezi, te indesi, pipai, adulmeci pacatele si caderile fratilor tai. Si, deodata, pricepi: toate cate le stii, le‑ai memorat si iscodit, le vei duce cu tine dincolo. Pe langa propriile pacate – marturisite sau nu –, le cari si pe ale altora. Intri in iadul aproapelui tu, cel care iti cauti raiul promis. Cum le vei impaca in lumina neinserata a lui Dumnezeu? Nu ajung propriile tale nelegiuiri si caderi? Mai vrei si de la altii? Si cum le vei purta in suflet, alaturi de trupul tau transfigurat, lucrand in Imparatia lui Dumnezeu, in care stim bine ca nu poate patrunde nimic necurat?

 

Nu ajung propriile tale nelegiuiri si caderi? Mai vrei si de la altii?

 

As face o paranteza doar pentru a spune ca problema trupului transfigurat in care vom locui eternitatea ma framanta de ceva vreme… Cum va fi acel trup? Caci e limpede ca trup va fi, consistenta va fi! Ma gandesc astfel la trupul lui Adam, cel care avea concretetea vietuirii firesti, dar avea deopotriva si subtirimea privirii lui Dumnezeu. Nu vorbeau cei doi prieteni in racoarea raiului, in fapt de seara? Asadar, materia aceea a trupului adamic Il putea privi pe Dumnezeu, putea sustine proximitatea Domnului fara sa moara, si nu asa cum au constatat vechii israeliti, dupa cadere: „Si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19, 26). Asadar, Adam Il putea vedea pe Cel Nevazut in trupul lui initial, cel facut spre contemplare, cel dupa chip si asemanare. Da, dar Adam nu cunoscuse pacatul, nu purta ranile acestuia, nu avea cicatrice morale, nu adapostea cangrene etice. Deci materia suporta spiritualizarea, punand „doar” conditia curatiei absolute. Iar ultima dovada a fost insusi Trupul lui Hristos, Care a strapuns moartea ridicandu‑Se la Cer. Cu trupul!

 

Adam Il putea vedea pe Cel Nevazut in trupul lui initial, cel facut spre contemplare, cel dupa chip si asemanare.

 

Intorcandu‑ne la ceea ce traim noi azi, pot spune ca ajunge! Nu mai vreau sa duc „ranile pacatului” altuia daca nu le pot alina. Nu‑mi foloseste cu nimic sa aflu (acest tip de cunoastere luciferica), ci ma infunda sufleteste si mai mult. Ma ingreuneaza, ma oboseste, ma deprima. Ma pulverizeaza ca fiinta morala, ma distrage de la propriul efort de imbunatatire si de salvare personala. Ma face partas pacatului celuilalt, retraindu‑i povestea, respirandu‑i viata…

 

Nu mai vreau sa duc „ranile pacatului” altuia daca nu le pot alina.

 

In cazul Episcopului de la Husi, ca si in alte cazuri, e foarte bine ca Biserica noastra a pus in sfarsit pe rol acest „tribunal” care cumpaneste vinovatiile. Cu usile inchise, ca intr‑o sala de operatie in care nu intra oricine, se pot stabili abaterile sau chiar pacatele grave pe care, oameni fiind, acestia le‑au comis. Insa trambitarea lor pe toate ulitele internetului si ale televiziunilor nu ne ajuta la absolut nimic. Pe noi, crestinii secolului 21… De aceea va invit, va chem si va rog sa evitati – pe cat se poate – astfel de insotiri virtuale, astfel de complicitati perverse.

 

Asadar, prieteni: „Pregatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui!” (Matei 3, 3).

 

Razvan BUCUROIU