Lumea Monahilor Nr.132 Iunie 2018
Si am mai intalnit duhovnici renumiti, care mi-au vorbit despre mireni, oameni obisnuiti, ca mine si ca dumneavoastra, atat de sporiti incat dobandisera rugaciunea neincetata a inimii in mijlocul marilor orase. Isihasti romani metropolitani, cu joburi si deadline-uri!
Am fost si la pelerinajele noastre. Nu am stat la rand o noapte si o zi, dar le-am ascultat povestile celor care au facut aceasta nevointa pe frig sau arsita, sub un soare torid de august sau pe o ploaie de gheata in octombrie. Multi isi faceau din pelerinaj un ritual ritmic anual, implinit mai ales pentru a multumi, nu pentru a cere. Si erau in stare sa mearga chiar si trei zile pe jos ca sa ajunga, de pilda, la hram la Nicula, oprinduse in satele de pe drum pentru odihna noptii.
Cat despre manastiri, nu cred ca are rost sa va mai vorbesc. In plina perioada atee, fiecare fosta provincie romaneasca avea un focar de viata duhovniceasca, in care ardea un mare duhovnic inconjurat de ucenici. Ele ard si acum, chiar daca bombardamentul mediatic le eclipseaza stralucitoarea lumina.
Romania aceasta, secreta, pentru ca nu o cauta (aproape) nimeni din presa de mare tiraj si la care stramba din nas toata (pseudo) intelectualitatea noastra de mana a doua si a treia, e evidenta pentru milioane de pelerini. Ea este samburele viu al ortodoxiei noastre, un sambure rar, pe care il afli in foarte putine locuri de pe pamant. Merita sa traversezi toate marile si oceanele lumii pentru el! Daca vesticii ar mai avea un dram de minte nu ar mai umbla bezmetici prin India si Tibet, ci ar veni sa isi caute iluminarea in Romania. Unii, foarte putini, chiar o fac, regasindu-si radacinile crestinismului pe care l-au repudiat acasa.
Toata aceasta Romanie intrupeaza esenta civilizatiei noastre, o civilizatie a isihiei rurale, care a trait in bordeie si s-a inchinat in biserici de lemn. Daca exceptam Dobrogea, 1.000 de ani nici nu stim daca am avut Episcopi printre noi. Nu ne judecati, asadar, dupa rigorile palamite, asa cum o fac multi teologi de biblioteca, pentru ca nu aveam cum sa le intrupam aidoma. Noi am mers pe urmele Bizantului si i-am purtat mostenirea in felul nostru, fara cultura imperiala a marilor cetati, dar lucrand pravila si posturile cu sarguinta de stalpnici, de la sihastru si pana la mama cu prunc la tata.
Greseste si cel care judeca aceasta civilizatie romaneasca dupa criteriul strict, si foarte protestant de altminteri, al cunoasterii Scripturii. Romanii, ca si primii crestini, ca si bizantinii, de altfel, nu au stiut carte, deci nu puteau citi Evangheliile. Le-au implinit, insa, cu sarg, decantandu-le apoi intelepciunea intr-un arhipelag de proverbe, colinde, doine, basme. „Dumnezeu e mare om!”, zice un vechi proverb romanesc din culegerea lui Iuliu Zanne, profund cat un citat din Biblie.
Greseste si cel care judeca satele noastre dupa stirile de la ora cinci sau din vizite ciupitative, de weekend, in care aprinzi o lumanare si te miri ca nu e multa lume in biserica izolata in varf de deal. O vatra isihasta nu ti se descopera asa. In felul acesta ai fi in stare sa treci pe langa Gheron Iosif fara sa il bagi in seama, nu numai pe langa o taranca sfanta din Oltenia sau Neamt. Unii au facut-o – cititi relatarile calatorilor occidentali despre Athosul inceputului de secol XX. E Athosul Sfantului Siluan, un Athos care lor li s-a ascuns…
La Romania aceasta, sfanta, profunda, vie, tulburatoare, o Romanie ca o scara a raiului, nu poti sa ajungi decat cu smerenie si rugaciune, adastand cu rabdare, intreband fara sa iscodesti viclean, incercand sa te zidesti, facandu-ti din drum o alcatuire interioara. Altminteri Romania profunda fuge de tine, asa cum o face orice om sporit. In fond, pe langa Hristos au trecut (aproape) toti israelitii, fara sa Il bage in seama sau, mai rau, bagandu-L doar pentru a-I cauta pricina…- Cristian Curte
Descrierea produsului
Si am mai intalnit duhovnici renumiti, care mi-au vorbit despre mireni, oameni obisnuiti, ca mine si ca dumneavoastra, atat de sporiti incat dobandisera rugaciunea neincetata a inimii in mijlocul marilor orase. Isihasti romani metropolitani, cu joburi si deadline-uri!
Am fost si la pelerinajele noastre. Nu am stat la rand o noapte si o zi, dar le-am ascultat povestile celor care au facut aceasta nevointa pe frig sau arsita, sub un soare torid de august sau pe o ploaie de gheata in octombrie. Multi isi faceau din pelerinaj un ritual ritmic anual, implinit mai ales pentru a multumi, nu pentru a cere. Si erau in stare sa mearga chiar si trei zile pe jos ca sa ajunga, de pilda, la hram la Nicula, oprinduse in satele de pe drum pentru odihna noptii.
Cat despre manastiri, nu cred ca are rost sa va mai vorbesc. In plina perioada atee, fiecare fosta provincie romaneasca avea un focar de viata duhovniceasca, in care ardea un mare duhovnic inconjurat de ucenici. Ele ard si acum, chiar daca bombardamentul mediatic le eclipseaza stralucitoarea lumina.
Romania aceasta, secreta, pentru ca nu o cauta (aproape) nimeni din presa de mare tiraj si la care stramba din nas toata (pseudo) intelectualitatea noastra de mana a doua si a treia, e evidenta pentru milioane de pelerini. Ea este samburele viu al ortodoxiei noastre, un sambure rar, pe care il afli in foarte putine locuri de pe pamant. Merita sa traversezi toate marile si oceanele lumii pentru el! Daca vesticii ar mai avea un dram de minte nu ar mai umbla bezmetici prin India si Tibet, ci ar veni sa isi caute iluminarea in Romania. Unii, foarte putini, chiar o fac, regasindu-si radacinile crestinismului pe care l-au repudiat acasa.
Toata aceasta Romanie intrupeaza esenta civilizatiei noastre, o civilizatie a isihiei rurale, care a trait in bordeie si s-a inchinat in biserici de lemn. Daca exceptam Dobrogea, 1.000 de ani nici nu stim daca am avut Episcopi printre noi. Nu ne judecati, asadar, dupa rigorile palamite, asa cum o fac multi teologi de biblioteca, pentru ca nu aveam cum sa le intrupam aidoma. Noi am mers pe urmele Bizantului si i-am purtat mostenirea in felul nostru, fara cultura imperiala a marilor cetati, dar lucrand pravila si posturile cu sarguinta de stalpnici, de la sihastru si pana la mama cu prunc la tata.
Greseste si cel care judeca aceasta civilizatie romaneasca dupa criteriul strict, si foarte protestant de altminteri, al cunoasterii Scripturii. Romanii, ca si primii crestini, ca si bizantinii, de altfel, nu au stiut carte, deci nu puteau citi Evangheliile. Le-au implinit, insa, cu sarg, decantandu-le apoi intelepciunea intr-un arhipelag de proverbe, colinde, doine, basme. „Dumnezeu e mare om!”, zice un vechi proverb romanesc din culegerea lui Iuliu Zanne, profund cat un citat din Biblie.
Greseste si cel care judeca satele noastre dupa stirile de la ora cinci sau din vizite ciupitative, de weekend, in care aprinzi o lumanare si te miri ca nu e multa lume in biserica izolata in varf de deal. O vatra isihasta nu ti se descopera asa. In felul acesta ai fi in stare sa treci pe langa Gheron Iosif fara sa il bagi in seama, nu numai pe langa o taranca sfanta din Oltenia sau Neamt. Unii au facut-o – cititi relatarile calatorilor occidentali despre Athosul inceputului de secol XX. E Athosul Sfantului Siluan, un Athos care lor li s-a ascuns…
La Romania aceasta, sfanta, profunda, vie, tulburatoare, o Romanie ca o scara a raiului, nu poti sa ajungi decat cu smerenie si rugaciune, adastand cu rabdare, intreband fara sa iscodesti viclean, incercand sa te zidesti, facandu-ti din drum o alcatuire interioara. Altminteri Romania profunda fuge de tine, asa cum o face orice om sporit. In fond, pe langa Hristos au trecut (aproape) toti israelitii, fara sa Il bage in seama sau, mai rau, bagandu-L doar pentru a-I cauta pricina…- Cristian Curte
Detaliile produsului