Cand Nicolae lorga si A. C. Cuza infiinteaza, in 1910, Partidul Nationalist-Democrat, cu un program populist si antisemit, terenul era deja bine jalonat: 1906 — revolutia sangeroasa din Piata Universitatii; aparitia gazetei Neamul romanesc; 1907 — alegerea lui lorga ca deputat de lasi. Se schimbasera doar tehnicile confruntarii, constantele fiind tot patriotism si xenofobie. Toate aceste actiuni fac parte din miscarea politica in care origineaza extremismul romanesc interbelic. Acel extremism inrudit cu militantismul romanesc prezent in textele cu care lorga isi inflameaza auditoriul compus din scriitori, studenti, elevi, organizatii civice. Intre luptele de strada, adeziunile la platforma organizatiei cu rezonante masonice a Fratilor Buni Romani si scuzele acuzatoare e o epistemologie a discursivului, a miscarilor si pauzelor calculate. Intre franturile de idei se stabilesc conexiuni la distanta, configurand volumul sub forma unui set de hipertexte. Legaturile sunt algoritmizate dupa un principiu simplu: REVOLUTIA CA MODUS OPERANDI. 

 

    “Acesta este blestemul care atinge totdeauna un popor, ca poporul irlandez, ca poporul evreiesc, care, fie chiar fara voia lui, a parasit singura limba in care se poate exprima pe deplin viata sufleteasca a acelui popor (mari aplauze), fiindca viata sufleteasca, constiinta si limba unui popor sunt unul si acelasi lucru.

    Intr-un colt din Ardeal, traieste pana astazi o parte a poporului romanesc care nu mai stie romaneste, care s-a pierdut in secuimea ce locuieste acea parte a Ardealului. Sute si mii de oameni, raspanditi in acest tinut strain, au fata de roman, au portul de roman, dar nu mai stiu romaneste. Cand ii intreaba cineva ce sunt nu pot spune decat in limba cotropitorului lor: si eu sunt roman! Si atat!

    Acesti oameni nenorociti, aceasta parte cazuta si pierduta a poporului romanesc, mai pastreaza o amintire ca au fost candva romani pe deplin si ca mai sunt si astazi romani, in oarecare masura scazuta si depreciata, prin faptul ca au biserici deosebite si lege deosebita de legea si bisericile secuilor. Daca n-ar fi existat legea si biserica de alta confesiune, de mult aceasta frantura a poporului nostru s-ar fi pierdut cu desavarsire in mijlocul imbelsugatei nationalitati care o inconjoara din toate partile. Atata vreme insa cat un neam se pastreaza numai prin religia sa si numai prin numele sau sau si prin anumite amintiri istorice — precum se pastreaza si poporul evreu atata vreme acel popor este condamnat la o viata stearpa.

    Din toate regiunile romanesti, in adevar, ne-au venit scriitori, ne-au venit conducatori politici, ne-au venit cantareti si indreptatori ai vremurilor. Niciodata nu ne-au sosit astfel de oameni din acea secuime nenorocita unde poporul romanesc a pastrat numai numele nostru, fara nimic din limba stramosilor nostri. 

    In fundul Bucovinei, dincolo de Prut, sunt sate intregi, un tinut intreg de oameni care au fost candva romani si care acum graiesc limba ruteana."