Dragoste, sclavie, fanarioti si un manuscris neobisnuit. Romanul reconstituie povestea de dragoste dintre Leun si Maiorca, intr-un Bucuresti pitoresc si senzual, de la finele secolului al XVIII-lea.

Manuscrisul fanariot este o carte fastuoasa, de o senzualitate molipsitoare. Este un poem inchinat Bucurestiului fanariot, o urbe, sau mai bine zis o incropeala urbana, care se leagana zi si noapte in ritmul molesitor al manelelor, cufundata in fumul ciubucelor, in superstitii, zvonuri si magice arome orientale, si care se lasa asaltata in rastimpuri de frenezii endemice si fara obiect, de tristeti grele si melancolii fara nume.

Daca ar fi atit si tot ar fi de-ajuns.

Dar povestea despre o iubire imposibila si care sfarma cutumele, pe care ne-o spune, sprijinita pe documente si cu talentu-i bine cunoscut, Doina Rusti, ridica perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relatii private nemiloase, comportamente surprinzatoare si habitudini stranii care il arunca in perplexitate chiar si pe criticul cu bune cunostinte istorice. - Eugen Negrici

 

Fragment din romanul "Manuscrisul fanariot" de Doina Rusti:

 

„In fata Curtii Domnesti lumea astepta in murmur domol. Leun, care prinsese un loc mai inalt, arunca priviri furise spre Maiorca, aninata ca un vrej de cotul fratelui ei. In multimea pestrita, era ca o lumanarica in noapte. Convins ca si ea se uita la el, se prefacu preocupat de fluieraturile fratilor Neculai. Insa ochiul stabil, partea lui cerebrala, ramase pe fusta Maiorcai. In miscarea clocotita a strazii, Maiorca era un fel de ceaun din care se incolaceau pana la el aburii unei fierturi de  romanita si tei.

Dinspre Lascar se auzi larma. Apoi toata lumea ii facu loc mult asteptatului Mitu, de la Biserica Scaune. Popa era imbracat cu sutana de zile mari, garnisita cu matase, si cu parul proaspat spalat, incat Maiorca ramase cu gura cascata de admiratie. Niciodata nu-l vazuse pe popa asa curatel, incat il saluta cu glas tremurat, iar o clipa mai tarziu arunca un ochi spre Leun. Insa acesta nu-i prinse momentul de slabiciune. Nici macar Mitu n-o observa, fiind destul de patruns de rol si preocupat sa arunce binecuvantari in stanga si-n dreapta.

Cat urca scara, toata lurnea striga la el sa aiba mila, iar tiganii lui Brailoiu ii aratara crucea, aducandu-i aminte de amenintarile stapanului lor.

Cinci minute lungi, Bucurestiul a stat fara glas. Deasupra ardea soarele de mai, iar pe sub poduri tragea inca un vanticel rece. In sfarsit Maiorca privi spre Leun. Intre ei se topi lumina unei lampi sparte.”