Nu am mai citit de ceva vreme un roman SF dar mult titrata ecranizare a lui Ridley Scott de anul acesta mi s-a părut pretextul perfect pentru a aborda cartea care a stat la baza acestei producţii cinematografice şi a fost votată şi de goodreads cel mai bun roman de gen aparut in 2014. E vorba de o poveste aparent extrem de simplă, pe un schelet narativ uşor de recunoscut cu rădăcini la Daniel Defoe (şi al său Robinson Crusoe) sau poate , într-o anumită măsură la Homer şi totuşi atât cartea lui Andy Weir cât şi filmul semnat de regizorul britanic au fost bine primite de publicul larg dar şi de critică. Poate pentru că povestea e proiectată într-un cadru atrăgător, fascinant şi provocator pentu omul secolului XXI, încă dornic (sau nevoit de predictiile privind viata pe Pamant) să cucerească spaţiul, poate pentru că o producţie holywoodiană generează inevitabil un val de popularitate (iar cartea poate fi foarte bine privită ca un scenariu de film ideal – mult dialog şi multe detalii scenice), cu siguranţă că nu am putea găsi o explicaţie unică la care să reducem succesul poveştii lui Andy Weir şi poate că nu este atât de important.

Cert este că Marţianul e o carte aparte. O carte care, chiar dacă nu străluceşte prin explozii stilistice, prin originalităţi de formă şi de conţinut, reuşeşte să pună în scenă, cu imaginaţie, o documentare exemplară, enciclopedică de inginerie serioasă şi trăznită în acelaşi timp, din genul acela al emisiunilor de popularizare a ştiinţei.

Marţianul spune povestea astronautului Mark Watney, un botanist aflat în misiune pe Planeta Roşie care, în urma unui accident neprevăzut, are ghinionul de a fi lăsat în urmă de echipajul său. Cea mai mare parte a romanului relatează eforturile lui Watney de a găsi o soluţie pentru a fi recuperat de pământeni. Rămas în preajma modulului abandonat de echipajul misiunii, într-un deşert îngheţat, anticipând sosirea unei noi nave spaţiale pe Marte, Watney îşi pune la bătaie tot antrenamentul, cunoştinţele şi ingeniozitatea pentru a încerca să ia legătura cu NASA şi cu colegii săi aflaţi în drum spre casă şi pentru a se deplasa la singurul vehicul, rămas la 3000 de km distanţă de locul în care se află, prin care ar avea o singură şansă să părăsească Planeta Roşie. Lupta sa pentru supravieţuire va căpăta dimensiunile unei altfel de rutine, căci Mark va combina toate resursele posibile pentru a obţine mijloacele de deplasare, confortul termic, oxigenul şi mâncarea necesară care să îi asigure luni întregi existenţa. Mark va ajunge să îşi asume, pe rând, provocările diverselor profesii: de la botanist, la inginer, de la camionagiu şi lucrător pe şantier, toate aptitudinile îi vor fi puse la încercare de pericolele previzibile sau imprevizibile cu care se va confrunta. Cum să creşti cartofi pe Marte, cum să obţii hidrogen din combustibilul de rachetă într-un modul, cum să adaptezi un vehicul menit să circule câţiva kilometri să poată duce la bun sfârşit o călătorie de mii de kilometri, cum să transmiţi un mesaj spre Pământ de la o planetă distanţă, cum să supravieţuieşti unei furtuni de care iei cunoştinţă târziu, cum să te catapultezi pe orbită ca să intersectezi o navă aflată în mişcare. Toate acestea sunt doar câteva dintre dificultăţile pe care Mark va fi nevoit să le rezolve cu mijloace puţine ce trebuie readaptate permanent. În paralel cu povestea sa, capitolele de jurnal marţian sunt întretăiate de planurile şi discuţiile centrului NASA, de pregătirile pe care le face echipajul ce urmează să se reîntoarcă pe Marte pentru a-l salva pe astronaut. Colaborarea internaţională prinde contur, echipajul navei e dispus să sacrifice un an de viaţă, toţi sunt cu ochii pe Planeta Roşie şi toate aceste eforturi pentru a aduce… un singur om acasă, pentru a dovedi că solidaritatea umană nu cunoaşte graniţe interplanetare sau limite de resurse financiare sau imaginative.

Întoarcerea acestui Ulise modern, acestui Robinson Crusoe spaţial este o poveste mai degrabă ştiinţifică decât fantastică, genul de exerciţiu de imaginaţie limitat la tehnologia pe care o cunoaştem. Da, probabil că e un roman sărac în miez filosofic (ceea ce îi va dezamăgi pe fanii veterani ai SF-ului), care nu impresionează prin construcţia personajelor sau prin stil (deşi, pe alocuri, comentariile autoironice ale protagonistului lasă o amprentă umoristică inteligentă şi convingătoare), dar este o poveste care vă va imersa într-o densitate a detaliilor riguroase şi plauzibile, într-un scenariu despre care nu vom mai şti, în viitorul apropiat, dacă este doar o plăsmuire a minţii umane sau o poveste adevărată.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro