Gabriel Liiceanu remarca faptul că popoarele care își pierd memoria colectivă nu devin doar foarte sărace, ci de-a dreptul handicapate, riscând chiar să fie evacuate din istorie, atâta timp cât își pierd reperele în jurul cărora se poate închega orice formă de unitate. Din fericire, printre noi există ceea ce Liiceanu numește oameni-monument- martori sau actori ai unor ani importanți pentru istoria unui popor, capabili să ne salveze de la uitare. Față de acești oameni trebuie să cultivăm o datorie a interogației, prin care să restituim generațiilor contemporane imaginea construirii universului cultural în care suntem cuprinși. Pe bună dreptate Gabriel Liiceanu remarca faptul că dispariția acestor oameni-monument echivalează cu scufundarea unei lumi și, în timp, cu naufragiul general al memoriei colective. O formă de concretizare a acestei datorii este și una din cele mai noi colecții a editurii Humanitas intitulată PORTRETE ÎN DIALOG care caută să aducă în atenția publicului mărturiile acestor oameni-monumet. Până acum, în colecția amintită au apărut două volume: Toamna Decanei și Măștile lui M.I. Întâmplător sau nu protagoniștii interviurilor publicate până acum sunt doi traducători de excepție (deși nu aceasta este singura lor contribuție culturala) – tind totuși să cred că nu este vorba de o întâmplare, ci mai degrabă de o inițiativă a editorilor de reparare a nedreptății anonimatului în care par să piară adesea cei care tălmăcesc capodoperele literaturii universale.

Măștile lui M.I reprezintă, așa cum ni se amintește în prefața volumului, rezultatul tipărit al celor 10 ore de dialog imprevizibil purtat între Gabriel Liiceanu și Mircea Ivănescu. Este vorba de o serie de interviuri care pornesc de la premise cât se poate de dificile iar asta nu doar datorită înclinațiilor și perspectivelor diferite ale protagoniștilor, asociate unor pregătiri diferite (un filosof, respectiv un poet) ci mai ales datorită caracterului provocator, adesea dezarmant pe care Mircea Ivănescu pare să îl dezvăluie în nenumărate situații. În ceea ce privește interviurile luate unor personalități culturale remarcasem că există două categorii mari de intervievați: pe de o parte cei care alunecă ușor pe panta vanității, acceptând (tacit sau explicit) orice compliment din partea celui care pune întrebările, vorbind cu mândrie și încredere despre propriile realizări și pe de altă parte cei care își asumă cu modestie contribuțiile dar subliniază mereu rolul circumstanțelor și al mentorilor în carierele lor. Parcurgând volumul apărut la Editura Humanitas am constatat cu surprindere că există și o a treia categorie, personificată concludent de Mircea Ivănescu, a celor care caută să-și contrazică mereu intervievatorul și să-l convingă de propria lor mundaneitate, de lipsa de merite și de caracterul mediocru al propriilor creații. Da, cel care i-a tradus în limba română pe Faulkner, Joyce sau Musil, cel care s-a dovedit unul din pionierii postmodernismului din România, creatorul memorabilului mopete se consideră un om care a citit foarte puțin la viața lui, un om care știa de mic că nu poate ajunge nimic, un om care a trăit raporturi nule cu istoria, care a avut permanent o conștiință a existenței de înlocuitor (înlocuitor al fratelui său mai mare pe care îl considera genial dar care s-a sinucis de tânăr).

Venit pe lume în anii 30, Mircea Ivănescu a avut parte de un destin neobișnuit de lin, ținând cont de originea sa în vremurile pe care le-a traversat: născut în vremea dictaturii lui Carol al II-lea, coleg de liceu cu Ion Iliescu (un simpatizant comunist de timpuriu), reușind, după ce a muncit pe șantier, să ajungă la Facultatea de Filologie și chiar să lucreze la Agerpres, Mircea Ivănescu își caracterizează chiar el existența drept cea a unui ofițer sub acoperire fără știrea sa (căci nu a fost recrutat niciodată de Securitate) – cum altfel, se întreabă Ivănescu, ar fi putut să circule în afara României, să aibă acces la o serie de volume, să ia contact cu străinii, să aibă o carieră ascendentă, fără a fi vreodată chestionat și procesat de autorități? Au intuit comuniștii că ar fi fost într-adevăr atât de inofensiv, atât de inocent și de paralel cu mersul lumii înconjurătoare (coperta volumului capturează perfect imaginea de profesor trăznit pe care Ivănescu o inspiră)? L-au folosit totuși în vreun fel, fără ca Ivănescu să știe? A fost pur și simplu Ivănescu un norocos? Nici chiar autorul interviului nu reușește să găsească o cheie de înțelegere în acest sens. În schimb, Gabriel Liiceanu caută să orienteze întrebările spre cât mai multe orizonturi, pentru a-l dezvălui pe Mircea Ivănescu în toate ipostazele: discuția acoperă evenimente din viața personală a scriitorului și traducătorului, raportarea la politic și la evoluția istoriei, aspecte inedite din viața profesională (foarte interesant este felul în care se desfășura activitatea la fabrica de puncte de vedere- agenția de presă româneasc㠖 acolo unde se realizau compilații constructive de opinii), experiențele de traducere și de creație și chiar așa zisele ciudățenii – pasiunea pentru pisici sau cochetarea cu alcoolismul. Nu lipsesc desigur scene de epocă memorabile: cursurile lui Tudor Vianu, apucăturile de băutor ale lui Petru Creția (care era un băutor distins – lăsa mereu 2 degete de votcă pe fundul sticlei), cei 15 ani de prietenie cu Matei Călinescu sau plăcerile bahice împărtășite alături de Marin Preda la masa din Mogoșoaia.

Cine este totuși Mircea Ivănescu? Iată o întrebare la care volumul nu poate și probabil că nici nu își mai propune să dea un răspuns. În fond, după o serie de încercări cvasieșuate de a-l convinge pe intervievat de ce Ivănescu nu ar fi putut să-l simpatizeze pe Ion Iliescu, de ce Ivănescu ar fi trebuit să trăiască o dramă la intrarea în PCR, de ce trebuie să existe o explicație mai înaltă pentru care Ivănescu ar fi început să traducă din engleză și nu din franceză, de ce Ivănescu e poet și nu doar simplu versificator, Gabriel Liiceanu se va mulțumi mai degrabă să deruleze și să examineze măștile acestui personaj misterios: masca cotidianului, masca profesionistului, masca dependentului, masca resemnării precoce. Avem de a face cu o personalitate cu adevărat inedită, un om care a părut întotdeauna să ia, cu o inocență greu de egalat, lucrurile așa cum sunt, fără se le caute o semnificație, fără să puncteze motivații ferme și complexe pentru deciziile luate. În spatele acestui destin robotic, supus parcă unei mecanici complet străine de sine, se dezvăluie un om care a căutat toată viața să se împace cu povara sa existențială, situându-se, într-o epocă tulbure și controversată, dincolo de bine și de rău.

MĂȘTILE LUI M.I. – GABRIEL LIICEANU ÎN DIALOG CU MIRCEA IVĂNESCU – Editura Humanitas, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro