Scris in urma cu aproape o suta de ani, ca auxiliar didactic de „lecturi geografice“ pentru ministerul educatiei din Suedia, Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia avea sa devina cel mai cunoscut roman suedez din toate timpurile.

Nils Holgersson, un baietel lenes si neastamparat, este pedepsit pentru purtarea lui nesabuita – un pitic il transforma intr-un prichindel de-o schioapa.

Agatat de grumazul gascanului Martin, micul Nils porneste intr-o lunga calatorie spre miazazi, impreuna cu un stol de gaste salbatice. In drumul  lui, nazdravanul care inainte nu iubea si nu respecta pe nimeni si nimic pe lume trece prin aventuri uimitoare, vede locuri la care nici nu visase si isi face prieteni pe care ajunge sa-i indrageasca.

    Fragment din volumul "Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia" de Selma Lagerlo:

    “Mai multe nu auzi Nils, caci reusi sa se strecoare afara din cos, se furisa nevazut printre tufisuri si se ascunse cat putu de bine.
    Timpul nu trecea nicidecum greu in parcul Skansen. Intra in vorba cu toate animalele si isi facu o gramada de prieteni. Si, dupa ce indurase atata frig si vreme apriga, se gandi ca n-ar fi rau sa mai zaboveasc un pic pe acolo. Ca poate ingheta pe loc de-ajunge in Laponia urgisita de geruri! Si ca, la urma urmelor dupa cele intamplate, nu prea avea de ales, trebuia sa ramana, desi ii era dor de Martin si de gaste.
    Zilele erau tot mai calde. Vara se instapanise de-a binelea. Iarba inverzise, plopii si mestecenii erau imbracati in frunze stralucitoare, ca de matase, ciresii erau in floare, iar rugii de mure si tufele de zmeura rodisera deja. „Trebuie sa fie cald si in Laponia acum..." se gandi Nils cu amaraciune.
    Intr-o buna zi, Nils trecu pe langa cusca vulturilor. Era facuta din bare de fier si sarma de otel si era atat de mare, incat incapusera inauntru doi copaci si o stanca, astfel incat vulturii sa se simta ca la ei acasa. Cu toate acestea, numai bine nu le era bietilor vulturi. Stateau neclintiti toata ziua in acelasi loc, uitandu-se deznadajduiti in zare, iar penele lor frumoase si intunecate devenisera aspre si fara stralucire.
    Nils auzise pe unul dintre ingrijitori povestind ca, de vreo saptamana, adusesera inca un vultur. Noul venit statea la fel de trist si nemiscat ca si ceilalti, insa penele inca ii luceau frumos. De cum il vazu, baiatul isi dadu seama cine era.
    – Gorgo! Gorgo! il striga el de acolo, de jos.
    Vulturul era insa atat de toropit de somn, ca abia avu putere sa-si coboare privirea.
    – Cine ma striga? intreba el cu glas slabit.
    – Gorgo! Sunt eu, Degetel, cel care calatoream cu gastele salbatice! Nu-ti aduci aminte de mine?
    – Au prins-o si pe Akka? intreba vulturul, vorbind cu greutate, ca si cum ar fi incercat din rasputeri sa-si adune gandurile dupa un somn lung.
    – Nu, nu, sunt bine toate acolo, in Laponia, numai eu am nimerit aici. Cum pot sa-ti fiu de ajutor, Gorgo?”