Fragment: 

 

    „Inca cincizeci de centimetri si avea sa ajunga la liman. Vlad Soimu, directorul bibliotecii si presedintele cenaclului literar, isi simtea spinarea ferfenita, muschii picioarelor, arcuri solicitate la maximum, gata sa cedeze.

    Cataratul ii luase mai mult de un ceas, procedand in felul urmator: isi rezemase salele de piatra colturoasa a putului, apoi ajutandu-se de maini si picioare isi saltase putin cate putin trupul.

    Gafaind, incleiat tot de verdeata vascoasa, izbuti in sfarsit sa-si agate palmele insangerate de buza fantanii. Respira adanc, dand ochi cu privelistea familiara. Strada era linistita.

    Fane, gospodarul care scapase galeata cu vopsea in capul necunoscutului imbracat in verde, se furisa spre casa. Initial, voise sa mearga la muzeu, cu frizerul, dar fara a fi un barbat cu multa imaginatie, ghicise cam ce-l astepta si se razgandise.

    Urlete, tevatura, zvonuri contradictorii. Daca un Misu Postolache, insul cel mai informat din targ, nu izbuteste sa-i explice ce se intampla la o adica si de ce s-a smintit o lume, ce sa-i mai descalceasca prostii ailalti?!

    I se facuse si foame, „sa mananc un bou, auzi? un bou!" si acesta i se parea un motiv mai mult decat justificat ca sa se intoarca in batatura lui, sa-si vada de necazurile lui.

    „Mananc zdravan si p'orma ma culc. N-au decat sa se bata in capete si fara nea Fane..."

    O priveliste ciudata ii taie respiratia. Din fantana lui Voda Grigore iesea un cap. Sub reflectorul puternic al lunii, teasta avea un luciu metalic. Fane, stupefiat, incerca o revelatie. Banditii astia ai lui Damian nu se ascundeau in targ cum isi inchipuiau fraierii de la muzeu, ci sub pamant. Isi aminti de un film american, poate frantuzesc, in care gangsterii spargeau o banca ajungand in pivnitele ei prin reteaua de canale. „Ete, dom'le! isi zise nu fara oarecare admiratie, se detera dracului si ai nostri! Au deprins ceva tehnica!"”