Roman distins cu Medalia Newbery

 

Numara stelele este o poveste tulburatoare despre iubire, curaj si altruism, intr-o lume stapanita de frica.

 

Este anul 1943, iar pentru Annemarie Johansen viata in Copenhaga e un amestec de indatoriri pentru scoala, de lipsuri si foamete, totul desfasurandu-se sub privirea atenta a soldatilor germani aflati la fiecare colt de strada. Curajul pare sa-si mai gaseasca loc doar in povestile pe care fetita i le spune seara la culcare surorii ei mai mici, Kirsti. Afland de raziile autoritatilor germane pentru ridicarea populatiei evreiesti, familia Johansen hotaraste s-o salveze pe Ellen Rosen, cea mai buna prietena a fiicei lor, dand-o drept propriul lor copil. Dar asta va fi oare de ajuns?

Fragment din volumul "Numara stelele" deLois Lowry:
 

"Cateva ore mai tarziu - intunericul inca nu se ridicase -, se trezi brusc, cu batai puternice in usa apartamentului.

Annemarie crapa incet usa de la dormitor si trase cu ochiul. Ellen ramase in spatele ei, cu ochii cascati de spaima.

Ii zari pe Mama si Papa in pijama, foindu-se de colo-colo. Mama tinea o lumanare aprinsa, dar se indrepta catre o lampa si o aprinse. Trecuse atata timp de cand folosisera electricitatea strict rationalizata dupa lasarea intunericului, incat lumina din camera i se paru lui Annemarie aproape inspaimantatoare, uitandu-se prin usa intredeschisa. O vazu pe mama ei aruncandu-si ochii spre draperiile mate, ca sa se asigure ca sunt bine trase. Papa le deschise soldatilor usa din fata.

- Apartamentul familiei Johansen? intreba sonor cineva cu un timbru grav, intr-o daneza foarte stricata.

- Avem numele trecut pe usa si vad ca aveti lanterna, raspunse Papa. Ce doriti? S-a intamplat ceva?

- Am auzit ca sunteti prieteni cu vecinii vostri, familia Rosen, doamna Johansen, spuse soldatul furios.

- Intr-adevar, Sophy Rosen este prietena mea, zise Mama, cu voce calma. Va rog, ati putea vorbi mai incet? Dorm copiii.

- Atunci fiti draguta si spuneti-ne unde se afla familia Rosen. 

Nu se sinchisi sa vorbeasca mai incet.

- Banuiesc ca sunt acasa, dorm. Totusi, e patru dimineata, zise Mama.

Annemarie il auzi pe soldat pasind furios de-a lungul sufrageriei, indreptandu-se spre bucatarie. Din ascunzatoare, prin fanta usii deschise, il vedea pe barbatul impunator imbracat in uniforma, cu un pistol prins in tocul de la brau, stand in usa bucatariei si cercetand cu privirea chiuveta. Se auzi o alta voce de german.

- Nu e nimeni in apartamentul familiei Rosen. Ne intrebam daca nu cumva au venit in vizita la bunii lor prieteni, familia Johansen.

- Ei bine, dupa cum puteti vedea, va inselati, zise Papa, miscandu-se un pic, asa incat statea chiar in dreptul usii de la dormitorul lui Annemarie, ea nemaiputand sa vada altceva decat spatele lui negru. Nu e nimeni altcineva decat familia mea.

- Nu va deranjeaza daca aruncam o privire.

Vocea era aspra si tonul nu fusese interogativ.

- Nu cred ca avem de ales, raspunse Papa.

- Va rog sa nu-i treziti pe copii, repeta Mama rugamintea. Nu avem de ce sa-i speriem pe cei mici.

Picioarele incaltate cu bocanci se miscara de-a lungul podelei, catre celalalt dormitor. Se auzi un dulap deschizandu-se si inchizandu-se cu zgomot.

Annemarie inchise in liniste usa de la dormitor. Merse impleticit prin intuneric pana la pat.

- Ellen, sopti ea alert, da-ti jos lantul!”