• Autor distins cu Booker Prize pentru literatura

Dorrigo Evans, un chirurg australian deportat intr-un lagar japonez in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, este constrans sa construiasca, alaturi de prizonierii de razboi aliati, „Calea ferata a mortii“, linia feroviara de patru sute cincisprezece kilometri dintre Thailanda si Birmania. O intreprindere supraomeneasca, in care isi vor pierde viata peste o suta de mii de oameni. Dorrigo face tot ce-i sta in putinta pentru a-si salva tovarasii de la infometare, de holera, de persecutii. Bantuit de amintirea unei povesti de dragoste traite cu doi ani in urma, Dorrigo primeste o scrisoare care ii schimba pentru totdeauna cursul vietii.

 

Sub titlul acestei carti, inspirat de haiku-ul poetului japonez Basho din secolul al XVII-lea, se ascunde o poveste surprinzatoare, de o frumusete cutremuratoare, despre dragoste si moarte, despre disperare si speranta.

 

De obicei, cartile care castiga Premiul Man Booker sunt foarte bune, dar cartea care l-a castigat anul acesta este o capodopera. - A.C. Grayling, presedintele juriului Premiului Man Booker

 

Un roman cu o forta extraordinara, scris cu maiestrie si profund tulburator. Un clasic in devenire... - The Observer

 

Flanagan este un artist neobosit. - The New York Times

Fragment din volumul "O cale ingusta spre nordul indepartat" de Richard Flanagan:
 

"Observa cum si oamenii lui sunt mult mai batrani decat vor fi daca vor ajunge sa imbatraneasca. Undeva, adanc in sufletul lor, stiu oare ca trebuie doar sa sufere, si nu sa provoace suferinta? Credinta in Hristos face o virtute din suferinta, e constient de asta. A discutat cu parintele Bob. Spera ca Hristos sa aiba dreptate. Dar nu e de acord. Nu e. E medic. Suferinta e suferinta. Suferinta nu e o virtute si nici nu duce la virtute, iar virtutea nu decurge neaparat din ea. Parintele Bob a murit tipand de groaza, de durere, de disperare; a fost ingrijiit de un om despre care Dorrigo Evans stia ca, inainte de razboi, fusese batausul unei bande din Darlinghurst. Virtutea e virtute si, la fel ca suferinta, e inexplicabila ireductibila, neinteligibila. In noaptea in care a murit parintele Bob, Dorrigo Evans a visat ca se afla intr-o arena cu Dumnezeu, ca amandoi erau chei si se luptau pentru o peruca.

Dorrigo Evans nu e orb la slabiciunile omenesti ale prizonierilor. Acestia mint, insala si fura, mint, insala si fura fara nici o retinere. Cei mai rai se prefac bolnavi, cei mai mandri, ca sunt sanatosi. Nobletea ii ocoleste de cele mai multe ori. Cu o zi in urma, a dat de unul atat de bolnav incat zacea cu fata in noroi, intors cat sa mai respire, la marginea lui Dolly, incapabil sa strabata cele cateva sute de metri pana in lagar. Doi insi treceau pe langa el, prea obositi ca sa-l ajute, incercand sa-si conserve putina energie ramasa pentru propria supravietuire. Dorrigo Evans a trebuit sa le ordone sa-l ajute pe bolnavul gol pana la piele sa ajunga la spital.

Si totusi, in fiecare zi ii conduce, se ingrijeste de ei, ii tine aproape, ii deschide si-i coase, joaca pentru sufletele lor tot felul de jocuri de carti si sfideaza moartea ca sa mai salveze o viata. Minte si el, insala si fura, dar pentru ei, numai pentru ei. Fiindca a ajuns sa-i iubeasca, si in fiecare zi intelege ca esueaza in dragostea lui, fiindca in fiecare zi mor din ce in ce mai multi.

A trecut mult timp de cand se gandise ultima oara la femei. Dar la ea inca se mai gandeste. Lumea lui de dincolo de aici s-a redus la ea. Nu la Ella. La ea. La vocea ei, la zambetul ei, la rasetul ei ragusit, la mirosul ei cand doarme. Vorbeste cu ea in gand. Ii iubeste pe ei fiindca n-o poate avea pe ea? N-o poate avea. Nu-si poate raspunde singur. Nu poate.”