De ani de zile, reformele din sistemul educațional ridică semne de întrebare, atât pentru actorii procesului de învățământ cât și pentru opinia publică. De mai bine de 20 de ani, perioada de tranziție s-a dovedit un prilej oportun pentru tot felul de experimente mai mult sau mai puțin eșuate, implementate în încercarea de a oferi o nouă direcție eficientă educației din România. De la reglementările legate de învățământul preșcolar și până la cele care l-au vizat pe cel universitar, de ani de zile se caută încă o formulă mulțumitoare pentru a asigura un viitor stabil și promițător formării instituționale. Ideea manualelor alternative, ideea examenelor de capacitate, a testelor naționale, a reformării constante a programelor de bacalaureat, a ajustării Bologna, a descentralizării învățământului universitar, toate s-au pus în practică… cu ce rezultat? Promovabilitate catastrofală la finalul liceului în ultimii ani, diplome de licență pe bandă rulantă și mulți tineri nepregătiți și indeciși, incompatibili cu exigențele de pe piața muncii. Problemele legate de educație, în contextul contemporan nu păstrează, din fericire, o particularitate absolută pentru spațiul autohton, cel mult una relativă. România nu este cu mult mai altfel, la un nivel profund, în ceea ce privește sistemul educațional. Cel puțin cam asta s-ar putea deduce din volumul lui Salman Khan, apărut recent la Editura Publica.

Salman Khan este un absolvent al unora dintre cele mai prestigioase universități din lume: MIT și Harvard și, cu toate acestea, el amorsează o perspectivă cât se poate de critică și de radicală la adresa modelului educațional contemporan învechit, pe care l-a experimentat chiar și în universitățile de top. Critica și în același timp reforma lui Khan țintesc aspecte fundamentale legate de principiile care stau la baza instituțiilor de învățământ din întreaga lume. Practic, volumul său O singură școală pentru toată lumea expune, prin contrast, deficiențele modelului vechi comparativ cu avantajele unui model nou care, atenție, nu este doar un proiect teoretic plauzibil, ci o materializare probată în ani de zile, în forma platformei Khan Academy. Vechiul model pe care Khan îl critică este cel care ne este și nouă familiar: învățământul instituționalizat, împărțit în cicluri standardizate în trepte: grădiniță, școală generală, liceu, facultate, fiecare dintre ele încheiat cu un fel de examen și cu o diplomă. Ciclurile sunt gândite piramidal și sunt organizate în forma claselor de elevi, cel mai adesea de o vârstă similară care studiază materii divizate, conform unui orar zilnic, conform capacităților de înțelegere ale vârstei. Este un model, care, așa cum apreciază Khan, a fost fundamentat și cultivat din vremurile prusace, un model care și-a aflat justificarea timp de 200 de ani, în epoca unor monarhii și societăți închise care pregăteau cetățeni docili și rutinați în activități previzibile și stabile.

Astăzi, în epoca digitală, un asemenea model nu își mai împlinește menirea din motive pe care Khan le scoate în evidență: este vorba de un model pasiv, în care timpul dedicat învățării este fix dar cel dedicat înțelegerii variază (în ciuda standardelor impuse arbitrar în acest sens), este un model care anihilează curiozitatea și înțelegerea profundă, punând accent mai degrabă pe memorare, reproducere, este un model parcelar care așa cum sugerează autorul printr-o metaforă convingătoare îi învață pe elevi care este funcția unui ciocan sau a unei șurubelnițe dar nu îi instruiește cum să alcătuiască un raft folosind cele două unelte. Este un model care cultivă o falie între teorie și practică și care ajunge, tot mai de timpuriu să îndepărteze elevii de motivația lăuntrică de a învăța.

În opinia lui Khan deficiențele modelului vechi nu pot fi remediate prin reforme locale, prin câteva ajustări în ceea ce privește conceperea unor teste de evaluare mai precise, prin introducerea unor clase speciale sau ajutătoare în funcție de nivelul elevilor unui anumit ciclu (ba chiar, o asemenea măsură poate ajunge să creeze ierarhii și constrângeri psihologice nedorite și neanticipate), prin micșorarea numărului de elevi care participă la un curs. Mai degrabă, este mai simplu și mai productiv să introduci un model educațional nou care să valorifice la maxim tehnologia disponibilă. Este de altfel modelul pe care Kahn l-a implementat (fără a fi pedagog de profesie și fără să reușească doar prin forțe proprii ) în forma Khan Academy – o platformă care oferă educație gratis, în orice colț al lumii. Conceptul pare simplu și poate fi interpretat rapid drept banal: lecții înregistrate în format video, pe diverse domenii, pentru diverse categorii de (ne)inițiați. Așa cum argumentează Khan, impactul unei asemenea abordări este cât se poate de profund: e vorba de o abordare care dizolvă zidurile și ierarhiile standardizate, oferind o cale personalizată de formare pentru fiecare. Prin faptul că lecțiile sunt virtuale ele nu dispar după încheierea orei (tabla nu se șterge) fiind oricând disponibile. Este o formă de educație mobilă, flexibilă și personală care permite învățăceilor să adopte un ritm propriu de parcurgere, condiționând promovarea spre o treaptă superioară de dovada unei înțelegeri profunde a subiectului tratat (iar totul se evalueaza prin softuri speciale in acest sens). Astfel, Khan propune operarea doar cu standardul superlativ: nu avem de a face cu evaluări de tipul: nota 7 sau 8, cu suficient sau bine, ci doar cu foarte bine (pe cât de idealist sună, parcurgând argumentația lui Khan veți înțelege funcția acestui standard absolut, singurul care permite o minimă garanție că învățăceii nu vor acumula goluri pe care nu le vor putea acoperi mai târziu).

Platforma propusă de Khan, prezentările și generatoarele de exerciții sunt adaptate principiilor neurobiologice ale învățării: faptul că creierul operează prin intermediul conexiunilor (deci o abordare holistă e mai potrivită decât una parcelară) și faptul că poate susține o atenție maximă pe o durată limitată de timp. Miza autorului american este aceea de a contura o paradigmă care scapă de obsesia cantității, a memorării și o înlocuiește cu înțelegerea și creativitatea (mai ales ținând cont de o statistică surprinzătoare care sugerează că 65% din copii fiecărei generații vor avea slujbe ce nu s-au inventat în prezent). Cum arată, în mare, o clasă a academiei Khan? În primul rând nu e divizată pe grupe de vârstă (acceptând că această convenție artificială contravine ideii de ritm personalizat de învățare). O clasă are în jur de 100 de elevi (deși numărul este orientativ) cu 3-4 profesori, însă fiecare este la rândul său învățăcel și pedagog. Nu toți elevii fac același lucru în același timp: în timp ce unii proiectează roboți, alții urmăresc lecții video, alții fac exerciții, iar alții scriu poezii, în grupuri mai restrânse sau individual, facilitând permanent dialogul și schimbul de informații (deci, nu se studiază materii separat ca atare). Nu există decât o singură notă posibilă, adică nota maximă (pe care fiecare o poate atinge în ritmul lui propriu). Nu există vacanță de vară (vacanța se ia individual, cam ca un concediu), pentru a nu se produce niciun moment decuplarea totală de la experiențele educaționale parcurse.

În ciuda impresiei de haos, de dezorganizare pe care o poate da la prima vedere (mai ales din temerea dispariției standardizărilor uniforme pe care învățământula actual le-a construit cu multă trudă) argumentația modelului lui Khan e sprijinită pe experiențe de success și pe exemple concrete care deschid cel puțin credibilitatea de pionierat a unui asemenea model. Este un model cu fezabilitate universală, adresabil și țărilor sărace, acolo unde școlile clasice sunt la mare depărtare una de alta, unde copiii înscriși într-o clasă au vârste diferite și unde personalizarea procesului educațional este foarte dificilă.

Desigur, este un proiect ambițios care, în ciuda simplității sale, ridică o serie de provocări. Pe de o parte se pune problema fezabilității sale în ceea ce privește studiile umaniste (vizitând siteul Khan Academy am remarcat că există însă și lecții despre artă). Pe de altă parte acest construct tip edupedia (după modelul wikipedia) ridică aceleași controverse pe care le-a evidențiat și encyclopedia virtuală: credibilitatea și autoritatea surselor care oferă materialele. Nu în ultimul rând modelul lui Khan ar fi greu de implementat ca înlocuitor al educației clasice instituționale, atâta timp cât multe practici și industrii ale societății occidentale (și nu numai) sunt centrate și susținute de modelul așa zis vechi.

Cu toate acestea, prin platforma sa care are deja peste 6 milioane de utilizatori, Salman Khan demonstrează că educația poate evolua în mod fundamental, în ton cu necesitățile contemporane. Abordarea sa, aparent excentrică dar, repet probată și încurajată de succesele obținute de absolvenții Academiei Khan (o academie virtuală, care își oferă beneficiile GRATUIT), se apropie în ciuda aerului avangardist, de rădăcinile și esența procesului educațional: aceea de a oferi bagajul pragmatic necesar învățăceilor și în același timp a cultiva plăcerea de a descoperi și a împărtăși cunoașterea.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro