Patru absolventi ai unui mic colegiu din Massachusetts – debusolati, fara un ban in buzunar si sustinuti doar de prietenia si ambitia lor – se muta la New York pentru a-si face o situatie. Cei patru sunt chipesul Willem, care-si doreste sa devina actor; JB, un pictor nascut in Brooklyn care incearca sa patrunda in lumea artei; Malcolm, un arhitect frustrat angajat la o firma importanta; si Jude, o minte sclipitoare, dar un individ retras si enigmatic, in jurul caruia graviteaza toti ceilalti. De-a lungul anilor, relatiile dintre ei se adancesc si se complica, insa provocarea cea mai mare pentru ei ramane Jude, ajuns cu timpul un avocat extrem de talentat, insa din ce in ce mai instabil, cu mintea si trupul insemnate de o copilarie cumplita, de o trauma pe care se teme ca nu o va putea depasi niciodata.      Fragment din romanul "O viata marunta" de Hanya Yanagihara:

    “Intr-o dimineata de sambata, la scurt timp dupa ce implineste treizeci si sase de ani, Jude deschide ochii si incearca acea senzatie ciudata si incantatoare pe care o are cateodata cand isi da seama ca viata lui e ca un cer senin. Si-i imagineaza pe Harold si Julia in Cambridge, robotind somnorosi prin bucatarie, turnandu-si cafea in canile patate si ciobite, scuturand roua de pe punga de plastic a ziarului, si pe Willem in aer, venind cu avionul de la Cape Town. Si-l imagineaza pe Malcolm lipit de Sophie in patul din Brooklyn si apoi, fiindca se simte optimist, pe JB in siguranta, sforaind in patul lui din Lower East Side. Aici, pe Greene Street, caloriferul emite suspinul sau suierator. Asternuturile miros a sapun si a cer. Deasupra lui se afla lustra tubulara din otel pe care a instalat-o Malcolm luna trecuta. Sub el e podeaua din lemn negru, lucios. Apartamentul, inca incredibil in intinderea, posibilitatile si potentialul sau, e tacut si e al lui.
    Isi intinde degetele de la picioare spre capatul patului si apoi le indoaie in sens opus: nimic. Isi schimba pozitia pe saltea: nimic. Isi trage genunchii la piept: nimic. Nimic nu-l doare, nimic nu ameninta sa-l doara: corpul ii apartine din nou, e gata sa faca pentru el tot ce-i trece lui prin minte, fara sa se planga si fara sa-l saboteze. Inchide ochii nu fiindca ar fi obosit, ci pentru ca e un moment perfect, iar el stie cum sa-l savureze.
    Momentele de acest fel nu dureaza niciodata mult — uneori e suficient sa se ridice ca sa i se aminteasca, de parca ar primi o palma peste fata, ca trupul e stapanul lui, nu invers dar, in anii din urma, pe masura ce lucrurile s-au inrautatit, el s-a straduit sa abandoneze ideea ca starea i se va ameliora si a incercat sa se concentreze asupra acestor minute de crutare — si sa se bucure de ele — acolo unde si atunci cand corpul lui alege sa i le ofere."