Ma numesc Andrei Craciun, am treizeci si unu de ani, impliniti miraculos pe 23 iulie 2014, in ciuda — poate chiar in dispretul — tuturor celor intamplate in decursul vietii mele. Cel putin o data inima mea a fost tinuta in functiune in mod artificial. Sunt ziarist. Ziarist, adica: in fiecare zi din ultimii zece ani am scris un text publicat. Am scris despre: supravietuitori din razboaie, supravietuitori din lagare de concentrare, curve, surori medicale, filantropi, persoane cu dizabilitati, leprosi, sportivi, aurolaci, hoti, oameni ara adapost, copii care n-au ce sa manance, copii de bani gata, regi, presedinti, actori, scriitori, soferi, soferi-scriitori, taximetristi, vatmani, arabi, chinezi, africani, latino-americani, bone, calugari, medici, bolnavi incura-bil, orbi, poeti, alcoolici, luptatori pentru pacea mondi-ala, criminali, politicieni, naivi, revolutionari, impostori, oameni de succes, oameni care n-au cunoscut niciodata succesul, indragostiti, calai, torturati si toti ceilalti, pe care i-am uitat. Scriu articole de ziar, nuvele si un roman in care ucid toate personajele secundare si care nu va fi publicat niciodata. Toate au aceeasi valoare — indoielnica. Toate sunt autentice. Am girat texte care au bagat oameni in puscarie. Nu am regretat niciodata aspectul. Imi iubesc mai ales mama. Am fost implicat in multe, prea multe, afaceri sentimentale. Toate s-au sfarsit prost. Nu sunt casatorit. Nu am copii. Regret.