„Dat-ai mostenire celor ce se tem de numele Tau, Doamne…” (Ps 60, 5) 

Crestinii inca din epoca primara stiau ca exista in aceasta lume o istorie vazuta, a faptelor, evenimentelor si realizarilor materiale ale oamenilor si o alta istorie nevazuta, duhovniceasca, a adancimilor sufletului, unde omul lupta sa Il intalneasca pe Dumnezeu, sa Il adore, sa Il auda, sa Il iubeasca si sa Ii pazeasca poruncile. De aceea vietile sfintilor au intotdeauna aceasta cruce ascunsa in naratiunea lor: din ea aflam adesea doar faptele exterioare, istorice, ale trecerii lor prin lumea aceasta, nevointele, posturile, lacrimile, marturisirile si chinurile rabdate pentru Hristos, insa nimeni nu vorbeste, sau foarte rar apar descrise starile sufletesti, simtirile curate, luptele interioare prin care au trecut sfintii in dorinta lor de a descoperi si de a pastra comoara ascunsa in tarina sufletului lor.
Avand in minte faptul ca viata crestinilor este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu si ca adevarul ultim despre fiecare om se afla adanc sadit in camara cea mai intima a sufletului sau, acolo unde se afla Dumnezeu salasluit prin Botez, sarcina de a descrie o astfel de viata si de a ramane aproape de adevarul ei tainic si vesnic nu este deloc usoara.
Parintelui Craciun Opre i s-au adus si inca se vor mai aduce multe encomii, caci viata lui a fost una deosebita, plina de minunile si interventiile lui Dumnezeu in ea. Toate etapele existentei lui pamantesti l-au aratat a fi un vas ales, anume pregatit de Ziditorul a toate pentru a-I preamari numele pe pamant prin marturisirea credintei si pentru a ajuta pe multi prin mangaierea jertfelniciei sale.
Toti care l-au cunoscut si care s-au bucurat de lumina prezentei si de folosul cuvintelor sale nu aveau cum sa nu remarce finetea sa deosebita, inteligenta si memoria absolut uimitoare, umorul sau fin, rabdarea sa impresionanta, evlavia sa plina de gingasie si delicatete. Toti au putut vedea dorul sau neobosit de a-L sluji pe Dumnezeu, prin slujirea aproapelui. Toti au putut remarca jertfelnicia care l-a tinut mii si mii de ore in scaunul spovedaniei, in frig adesea si in postire, avand o singura dorinta si anume pe aceea de a odihni sufleteste pe Hristos din sufletele celor care veneau la dansul sa se marturiseasca. Nimanui nu cred ca i-a scapat din vedere altruismul si ravna cu care a avut grija de cei incredintati lui spre pastorire.
Toate acestea au fost insa cateva raze de lumina ale focului sau interior, ale incandescentei sale duhovnicesti. Ceea ce a ramas insa departe de ochii tuturor a fost tainicul adanc si bine ascuns al sufletului sau, acoperit atat de bine cu haina smereniei si a simplitatii. Chiar si celor apropiati le-a fost greu sa patrunda in Sfanta Sfintelor a sufletului Parintelui Craciun. Uneori si foarte rar au putut fi insa vazute raze venind din acea incapere tainica a inimii sale. Atunci puteai intelege ca pe jertfelnicul tainic al sufletului sau arde intreaga sa fiinta mistuita de focul dragostei dumnezeiesti. Cuvintele greu pot descrie pe acest om tainic al inimii, pe acest heruvim ascuns in carnea neputincioasa a trupului. Acolo, in acea Sfanta a Sfintelor, unde Mantuitorul a intrat prin Taina Sfantului Botez, Dumnezeu a avut grija sa dea nastere unui om nou, dupa chipul lui Hristos. Acolo a trait Parintele Craciun, asemenea Preacuratei Fecioare, hranit cu cuvintele dumnezeiesti si cu Painea cereasca. Acolo a crescut omul sau cel nou, calindu-se in rabdare, probandu-i-se iubirea jertfelnica prin suferinta. Acolo a simtit mireasma cerului si dorul dupa vesnicie. Acolo parintele a dobandit buna sa asezare duhovniceasca, cea care l-a ajutat ca slujind oamenilor, sa nu se departeze niciodata de Dumnezeu. In acea incapere tainica si de nepatruns a inimii sale marturisitorul lui Hristos a stiut ca toate sunt trecatoare si ca doar iubirea altruista a Sfintei Treimi este singura iubire cu care ne putem impaca total, si fara micsorare de noi insine. A stiut si a experiat ca Ea este singurul dialog in care ne aflam cresterea intreaga si neinselatoarea implinire a fiintei noastre. Acolo parintele a trait ca un pustnic, cu toate ca a vietuit cu trupul ca un mirean in mijlocul lumii. Acolo parintele Craciun a deprins mestesugul insingurarii ca mod de apropiere de Dumnezeu. Cu o trezvie launtrica mereu gata sa isi apere comoara ascunsa in tarina sufletului sau, cu simtul grav al raspunderii pentru darurile primite de la Dumnezeu, cu infocate strigari de rugaciuni, cu vointa nezdruncinata de a ramane credincios Marii Iubiri si de a o marturisi chiar si cu pretul sangelui, cu smulgeri din foc si cu zvacniri de duh care da bucurie ingerilor, parintele Craciun a izbutit sa rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent in lume, fara a fi din lume, sa elibereze tainicul heruvim din el si, insingurat cu duhul, sa traiasca in dragoste cu Dumnezeu, slujind aproapelui. Aceasta este minunea mare a vietii parintelui Craciun! Toate celelalte evenimente vazute, istorice ale existentei sale, nu sunt decat un reflex si o rodire a acestei minuni. Astfel Dumnezeu S-a aratat si in viata parintelui Craciun a fi minunat intru sfintii Sai. Dumnezeu a facut minuni acolo unde omul i-a urmat Lui.
Mutat la vesnica odihna in Imparatia iubirii Sfintei Treimi, sau mai bine spus, primit sa slujeasca mai departe Sfanta Liturghie in lumea Bucuriei ceresti, Parintele Craciun este viu si traieste printre noi. Toti o stim si o simtim. E acelasi. Atent, iubitor, devotat, delicat si plin de intelegere, gata sa ajute pe toata lumea. Ne bucuram si ne dorim mult a ajunge din nou impreuna. Dar aceasta depinde numai de noi si de lucrarea duhovniceasca din adancurile inimilor noastre.
Pe toate fronturile vietii Biserica are nevoie astazi oameni care inteleg folosul retragerii si lucrarii interioare. Vreau sa spun: oameni cu rezerve de intelegere, de dragoste, de rugaciune, de curatie, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu si devotati, luminati si intariti cu puteri de slujire, in Duhul lui Dumnezeu, in numele Lui si dupa principiile Lui; oameni, intr-un cuvant, care nu numai la scoala lumii, ci si la scoala lui Dumnezeu au invatat sa indrageasca si sa slujeasca valorile vietii vesnice.
Parintele Craciun Opre este un astfel de om!
De aceea ne bucura initiativa colaboratorului nostru, Romeo Petrasciuc, de a cinsti, si prin aceasta carte, pe slujitorul lui Dumnezeu, Parintele Craciun. si binecuvantam cu arhiereasca dragoste toata osteneala si grija de a oferi celor care l-am iubit pe Parintele – si, cu siguranta, tuturor credinciosilor – aceasta carte. Fie ca ea sa se faca, pe mai departe, glas al parintelui „cu nume de sarbatoare” pentru toti cei care Il cauta cu nadejde si dragoste pe Dumnezeu.

IPS Dr. Laurentiu STREZA,
Mitropolitul Ardealului 

File de acatist la o intalnire lacrimata 

Ani in urma, intr-un inceput de primavara, intr-unul din satele uitate de lume (insa nu si de vitregiile ei) ale Hunedoarei, am intalnit un preot. Un slujitor al lui Hristos, in adevaratul sens al cuvantului. Auzisem vorbindu-se cu multa sfiala si pretuire despre Parintele Craciun Opre. Il sesizasem, extrem de discret, si pana atunci, la diferite prilejuri duhovnicesti, slujind sau retras undeva in cumintenie, rugator… Acum il cautam pentru a-mi povesti cate ceva din devenirea sa, din ceea ce ascundea dincolo de seninatatea si bucuria sa mereu dezarmante.
Cu greu a acceptat sa vorbeasca. Mai ales cand se facu vorba despre anii petrecuti in puscarie. Am colindat, pret de cateva ore, colinele serpuinde ale Cincisului, am poposit o vreme in rugaciune si cantare in biserica satului, m-a purtat in locuiri strabune, pe taramuri de poveste cu daci si romani, cu obiceiuri si datini stravechi pe care le-a mai surprins, pe ici-colo, in anii de pastorire in aceste asezari mustind de istorie. Se invesmantase, atunci, in biserica, pentru o vreme, cu straiele preotesti pe care le mostenise din generatii, vesminte albe ca lacrima, cu motive dacice si incrustari pline de etnicitate nationala si spirituala. In acele momente, Parintele era de-a dreptul transfigurat, era transparenta neindoielnica a lui Hristos intre oameni!
Doar tarziu, inspre seara, ne-am intors acasa si Parintele – aflat „la doar 19 ani pana la suta”, dupa cum mi-a marturisit, cu o jovialitate coplesitoare – a inceput sa imi istoriseasca… Pe unele, m-a rugat sa le uit. Pe altele, sa le folosesc mai degraba dupa ce el se va muta la Domnul.
Multe dintre ele le-am adunat in aceasta carte. Lor li s-au alaturat alte cateva marturii ale celor care l-au cautat, si ei, la un moment dat, pentru sfatuire, de Parintele… Tin sa le multumesc din suflet, de aceea, maicilor de la Manastirea Petru Voda (Neamt), Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, lui Valentin Iacob si lui Andrei Rosetti pentru marinimia cu care au simtit sa mi se alature acestui gand. Multumirile si aprecierea mea se indreapta si spre George Crasnean, cel care ne-a oferit imaginile cu Parintele Craciun din finalul cartii. Iar metanie de pretuire si consideratie o indrept, mai ales, catre maica preoteasa Anisoara Opre, cea fara de care aceasta bucurie de cinstire a Parintelui Craciun intre coperte de carte nu ar fi fost posibila.
Sarutare de dreapta IPS Sale, IPS Dr. Laurentiu Streza, Mitropolitul Ardealului, pentru toata binecuvantarea si insotirea la realizarea acestui volum, Inaltpreasfintia Sa cunoscandu-l, asa cum putini dintre noi am reusit, pe Parintele Craciun…
Sunt cateodata momente in care nu stii ce se petrece, de fapt. Le traiesti tu pe ele sau ele te traiesc pe tine. Esti si nu esti in ele, faci sau nu parte cu ele, ar trebui sau nu sa iti dai seama de aceasta… Poate mai acut ca niciodata am trait aceasta indecisa stare in preajma Parintelui. Omul aceste al lui Dumnezeu si-a petrecut aproape zece ani din viata in inchisorile comuniste, trecand prin cele mai oribile nascociri tortionare, prin cele mai cumplite cazne, pentru marturisirea lui Hristos. A fost unul dintre putinii supravietuitori ai „experimentului Pitesti”, formula diabolica a exterminarii detinutilor unii de catre ceilalti, cobai ai unor minti bolnave, insetate de sange si moarte. Ascultandu-l atunci, foarte greu destainuin¬du se, ma intrebam – si ma intreb si acum – cate astfel de destine au trebuit ingenuncheate, ce iad de suplicii a trebuit exorcizat pentru ca noi sa le putem asculta astazi istorisirile. Oricat de poticnit le-a fost urcusul, oamenii acestia si-au chivernisit torente de iubire, daca mai pot privi acum cu sufletul descheiat si cu ochii senini lumea din jur, daca au putut ierta atat de mult incat sa supravietuiasca lumii carora le-au fost restituiti, intr-un destul de tarziu rastimp.
Marturiile lor, prinse la moment de cuminte lacramare, tin de straja poticnirilor noastre.
Parintele Craciun, dupa o discutie prelungita in cateva ore, duse spre asfintit, mi-a daruit in finalul intalnirii Acatistul Sfintilor romani din inchisori. Un preot si un acatist. Sau un preot cat un acatist. Un acatist si un martir al inchisorilor de care se face amintire in acel acatist… Rugaciune si rugaciune. Cu fata brazdata de emotie, mi-a istorisit despre un coleg al sau caruia – dupa ani si ani de puscarie, trecand prin nenumarate metode de tortura, una mai inumana decat cealalta, chemat fiind de catre anchetatori si, in prezenta sotiei, cu care nu se vazuse atata amar de vreme – i se propune eliberarea. Singura conditie pentru a fi eliberat este de a nu mai merge, in afara, la biserica. Detinutul multumeste pentru intentia de a-l elibera si cere sa fie inapoiat in celula. Pentru el, libertatea nu poate fi aceea din afara Bisericii. Este calcat in picioare, lovit pe tot corpul si inapoiat in celula.
Fragmente de acatist ale marturisirii unui popor ce pare a-si uita tot mai mult modul de a-si asuma libertatea. si, totodata, noian de iubire a lui Dumnezeu pentru Neamul acesta.
Cata vreme sunt tinuti printre noi oameni de statura acestora, Dumnezeu inca asteapta la ospetie! Dumnezeu inca mai vrea sa pranzeasca „in casa aceasta”, a Neamului nostru, chemat la descalecare de vesnicie. Cu o singura conditie insa: sa nu ne ingropam, inca o data, stramosii in uitarea noastra. In nesimtirea si ignoranta noastra cea de toate zilele, rugaciunea de zi cu zi a instabilitatilor noastre cotidiene.

Romeo PETRAsCIUC 

“O intalnire cu Parintele Craciun era un fel de revelatie, pentru dragostea pe care o putea radia acest slujitor al lui Dumnezeu, de o verticalitate rara, dar si cu multa exigenta, demn si plin de credinta.”

PS Gurie,
Episcopul Devei si Hunedoarei 

“Putini sunt oamenii pe care-i asemeni cu tatal tau in viata. Parintele Craciun m-a topit cu totul in lumina privirii sale, m-a coplesit cu dragostea sa si, ca unui manz tanar, mi-a daruit prietenia sa serena.
Am avut certitudinea ca stau dinaintea unui om ce alergase in zorii Diminetii aceleia, neinserate, la Mormant si sorbise de pe buzele Mantuitorului un zambet de iertare.
Iertare profunda. Fara rezerve…

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula 

“Am auzit de Parintele Craciun, dar nu l-am cunoscut decat intr-un anumit moment, cand a randuit Dumnezeu. Cand am vazut fiinta aceasta atat de plapanda, ma asteptam sa fie un om care isi plange neputintele, un om care incearca sa lupte pe fata cu greutatile si cu povara batranetii. Insa am descoperit cu totul alt om…
Fara sa-l fi intrebat cum il cheama, ne-a intampinat cu aceste cuvinte: “Pe mine ma cheama Craciun chiar si in ziua de Pasti”. Apoi, de fiecare data, gasea cate un cuvant pe care sa-l lipeasca de sufletul tau si sa-ti dea curaj sa te apropii.
Atent la fiecare suflet, cu o nemarginita rabdare fata de toti, Parintele Craciun se straduia sa-i faca pe toti aceia pe care-i intalnea sa aiba o fata senina, asa ca se folosea la tot pasul de un umor spontan, plin de intelepciune, umor care aducea bucurie in suflet, fara sa raneasca vreodata pe cineva.
In inima Parintelui Craciun stapanea o adanca pace, pe care o transmitea si celor din jur. Nimeni nu l-a vazut vreodata maniindu-se, pierzandu-si rabdarea sau repezindu-i pe cei din jur. Era intotdeauna la dispozitia tuturor celor ce-l cautau, zabovind pana tarziu in biserica. Cu toate acestea, asa cum marturisea intr-o scrisoare, se simtea nevrednic de preotie si cu grija ca nu a facut destul pentru Dumnezeu si pentru oameni.
Celor care se plangeau ca “nu mai pot”, Parintele le dadea un raspuns simplu: “Poate Maica Sfanta! si te ajuta si pe tine!…” Daca-i spunea cineva: “Nu mai am rabdare…”, Parintele ii zicea cu naturalete: “Are Maica Domnului… Cere si vei primi!” Aceste raspunsuri veneau atat de spontan si de firesc, incat aveai convingerea ca Parintele traieste intr-o lume in care, prin credinta, orice este cu putinta.”

IPS Dr. Laurentiu Streza,
Mitropolitul Ardealului 

CUPRINS 

Dat-ai mostenire celor ce se tem de numele Taum Doamne…” (Ps. 60, 5)
File de acatist la o intalnire inlacrimata
Repere biografice
Viata Parintelui celui cu nume de sarbatoare, Craciun Opre
“Au facut maltratari despre care nu veti putea citi in carti…”
“M-am considerat intotdeauna un soldat in armata lui Hristos”
Cuvinte pentru viata duhovniceasca
Un trup firav ce a ascuns un munte de om
Cincizeci de ani de credinciosie, jertfa si intovarasire pentru Hristos
“Care este credinta noastra stramoseasca si cum trebuie sa ne reancoram in ea?”
Craciunul inflorit de Paste sau Parintele Craciun, Preotul Invierii
Parintele Craciun Opre, ipostaze lamuritoare