Piazza Bucarest isi poarta istoriile printr-o lume nostalgica, cu radacini cosmopolite (New York, Copenhaga, Bucuresti, Roma), amintiri rascolitoare si vieti dezradacinate. De la un personaj la altul, Grondahl pune in pagina nelinistile unei epoci trecute: reflectii asupra exilului, asupra capcanelor libertatii si asupra fragilitatii literaturii, a cartii.

 

Scott, americanul la a doua tinerete, care a umblat prin atitea tari, ca nu le mai stie sirul, a ajuns ca fotoreporter intr-un Bucuresti comunist, rece si lipsit de libertatile Occidentului. Aici, printre realitati respingatoare si peisaje neatinse de civilizatie, o intilneste pe Elena, tinara educata care-l complexeaza prin aerul ei distins si de care se indragosteste. Cei doi vor parasi impreuna tara, iar povestea lor e spusa de un personaj-scriitor, fiul lui Scott, rodul unei casatorii anterioare. Tinarul scriitor reia povestea vietii Elenei si o duce rabdator prin momentele ei cheie: despartirea Elenei de Scott, aparitia unui fiu al acesteia, a carui existenta o tinuse atent sub tacere, istoria vietii ei comuniste de dinainte de aparitia fotografului american si, in fine, prima iubire, cu un pictor bovaric, ce o va parasi, cautindu-si libertatea in Germania. Piazza Bucarest aminteste discret de Iarna decanului, a lui Saul Bellow; Romania este insa un personaj timid, iar aparitia detaliului de istorie recenta, comunista, amestecat cu scene inedite (Milu drogindu-se pe ascuns) nu face decit sa dea culoare unui peisaj amenintat la tot pasul de sordid.