Acest portret biografic al fiului meu, care s-a nascut la 24 august 1977, in Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, si a decedat, inainte de a fi implinit 26 de ani, la 1 martie 2003, in orasul natal, a fost scris in patruzeci de zile dupa moartea lui, in acele patruzeci de zile simbolice de dupa moartea oricui. in acele zile n-am putut face nimic altceva decat sa ma gandesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, incercand sa deslusesc adevarul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat in tot acest timp si care, stiam, urmau sa se risipeasca inevitabil in tarziul cetos al memoriei. N-am numarat zilele, dar intamplarea a facut ca in cea de-a patruzecea sa ma simt impacat cu durerea mea, inseninat in tristete. A ramas aceasta meditatie despre viata lui, dar si despre acea parte din viata mea in care m-am straduit sa inteleg enigma intrupata de el. Enigma n-am inteles-o, dar am inteles altceva: ca el a fost, asa cum a fost si cum continua sa fie pentru mine, un dar. (Matei Calinescu)
Fragment din cartea "Portretul lui M" de Matei Calinescu

"5 august '85
Tocmai am recitit fragmentele in legatura cu M in jurnalul meu din 1977-1981 [pe care le-am transcris la inceputul acestor memorii]. Aceste pagini sunt ca niste fotografii vechi, prost facute, supraexpuse sau subexpuse, lipsite de acea claritate care era poate numai in mintea mea atunci cand le faceam, atat de rar, si poate nici acolo. Un aparat de fotografiat de ocazie, caraghios de vechi si manuit fara pricepere, aceasta e metafora cea mai potrivita pentru felul in care inregistram la intamplare unele din multele momente petrecute cu M. Din aceste instantanee nu pot reconstitui mare lucru. Eram fara. indoiala un observator fara acuitate si plin de dragoste fata de cel observat, iar dragostea infrumuseteaza, elimina micile defecte, sterge asimetriile, proiecteaza. Aceasta frumusete proiectata — si care nu s-a conservat in instantaneele din fotografiile palide pe care le-am regasit printre paginile vechiului meu jurnal — m-a impiedicat poate sa vad anumite mici semne, anumite ambiguitati totdeauna rezolvate in sensul lor pozitiv, incurajator, „normal".
Dar aceste semne pe care nu le-am vazut au existat oare intr-adevar? Erau jocurile noastre de-a „Nu face asta!", „Nu face asta!" ecolalii simptomatice? Scrutand trecutul dincolo de insemnarile din jurnal, stand de vorba si cu Uca, mult mai apropiata de el in tot acest timp, nu izbutim sa identificam precis nici unul dintre aceste semne. Concluzia e ca pana la trei-patru ani M a fost un copil perfect „normal". De altfel, toti cercetatorii autismului sunt de acord ca simptomele lui sunt aproape imposibil de descoperit inainte de varsta de trei-patru ani. Si asta pentru ca, pana la acea varsta, copiii „normali" sunt toti, sau aproape toti, si autisti, intr-o masura mai mica sau mai mare. Maladia aceasta poate fi observata, in cazurile mai usoare, abia dupa trei ani si uneori un diagnostic mai precis nu poate fi pus decat mult mai tarziu. Cel putin asta e situatia in stadiul actual al cercetarii."