Povesti magice, povesti feerice, pentru cei mici, pentru cei mari, povesti de citit, povesti de daruit, de la cei mai indragiti autori de carti pentru copii din toate timpurile. Fragment:

" Cand aveam cinci ani, am trecut printr-o mare nenorocire! Nici nu stiu daca vreodata de-atunci am mai avut un asemenea necaz in viata. Asta s-a intamplat cand a murit bunica mea. Pana atunci, obisnuia sa stea zilnic pe sofaua din coltul camerei ei si sa spuna povesti.
Mi-amintesc cum bunica depana poveste dupa poveste, de dimineata pana seara, iar noi, copiii, sedeam cuminti langa ea si ascultam. Ce vremuri minunate! Nimeni n-a avut o copilarie atat de frumoasa ca a noastra.
Nu-mi aduc aminte prea multe lucruri despre bunica mea. Stiu ca avea un par foarte frumos, alb ca omatul, ca mergea garbovita si mereu tricota ciorapi.
Ba mai tin minte chiar ca, ori de cate ori incheia o poveste, obisnuia sa-si puna mana pe crestetul meu si sa zica: „Tot ce ti-am spus este adevarat, adevarat asa cum ma vezi si cum te vad."
De asemenea, imi amintesc ca ii placea sa cante, dar asta nu se intampla in fiecare zi. Unul dintre cantece era despre un cavaler si un balaur-din-valuri, cu un refren cam asa: „Sufla vant rece, rece e vremea pe mare."
Imi mai aduc aminte si de o rugaciune, pe care o stiu de la ea, si de o strofa dintr-un imn religios, pe care l-am invatat tot de la ea.
 Dintre toate povestile pe care mi le-a spus, nu-mi amintesc decat crampeie. Doar pe una o tin minte atat de bine, incat as putea s-o repet aproape cuvant cu cuvant. Este o povestioara despre Nasterea lui Iisus.
In fine, cam asta este tot ce-mi pot eu aminti despre bunica mea, in afara de un lucru pe care nu l-am uitat toata viata, si anume imensa singuratate pe care am simtit-o cand s-a prapadit. Ţin minte dimineata cand sofaua din coltul odaii a ramas goala si cand mi-era imposibil sa inteleg cum aveau sa mai treaca zilele de-atunci incolo, in absenta ei. Lucrul acesta il tin minte. Si nu il voi uita niciodata!
Si-mi mai amintesc cum noi, copiii, am fost adusi sa sarutam mana bunicii plecate in alta lume si cat de frica ne era sa facem asta. Dar, pe urma, cineva ne-a spus ca era pentru ul-tima oara cand aveam prilejul sa-i multumim bunicii pentru toate bucuriile pe care ni le adusese in viata.
Si mi-aduc aminte cum povestile si cantecele au plecat din casa, inchise pe veci intr-un cosciug negru si lung, si cum niciodata de-atunci n-au mai venit
Ţin minte ca disparuse ceva din viata noastra. Era ca si cum o poarta spre o lume fermecata si frumoasa — in care inainte avusesem libertatea de a intra si iesi — se inchisese pentru totdeauna. Iar acum nimeni nu mai stia cum sa deschida acea poarta. "