Umbrele trecutului ramase printre noi, asteapta sa fie descoperite si readuse la viata. Am zugravit cu pensula rnintii, in culorile cuvintelor, o mica parte a istoriei uitate. Trairile, visele celor care au lasat urme prin anul 1821 le-am asezat in rama intamplarilor petrecute... 

 

Fragment din cartea "Printre umbrele Bucurestilor" de Stefan Seclaman:

"Dumitru iese pe poarta hanului, trece pe langa ruinele Curtii Vechi, intra pe o ulita ingusta, daca ar intinde bratele in lateral cu usurinta degetele sale ar atinge zidurile caselor din stanga si din dreapta ulitei. Ajuns in Strada Selari, plina de praf, cu oameni care se foiesc dintr-o parte in alta, face un pic la dreapta, trece pe langa Ulita Zarafi si o tine inainte, dupa care ajunge in Gabroveni. O strada scurta, care a luat numele meseriasilor bulgari veniti din orasul Gabrovo, recunoscuti ca buni mesteri in faurirea cutitelor. S-au asezat in aceasta zona a Bucurestiului, formand o micuta comunitate. Tot aici, a fost zidit un han, la intrarea de rasarit a strazii, si a primit numele Gabroveni. Cladire in forma dreptunghiulara, are pravalii in partea de jos, unde se vand produse textile. Intrarea in curte este printr-un culoar boltit, lung de cativa metri, care are la capete porti masive din stejar, legate cu feronerie. Accesul in han se face prin doua parti, una dinspre Strada Lipscani, iar cealalta dinspre Gabroveni. Curtea interioara este destul de spatioasa, pietruita, rece si mereu umbrita. Usile si ferestrele cu lucraturi metalice masive dau un aspect aparte curtii iesite din tiparul hanurilor acestor vremuri. Scarile sunt din piatra, atat cele care duc la pravalii, cat si cele catre camerele de la etaj aflate in partea de sud si de nord a cladirii. Olteanul intra grabit in curtea plina de armeni si greci, care-si agita degetele prin aer, ca toata mahalaua sa vada ce ghiuluri cu nestemate au dumnealor. In partea de rasarit a curtii este o usa, care inlesneste intrarea intr-o sala mare. Din aceasta incapere se aude un zumzet de neoprit, se simte mirosul greu de friptura, peste si ciorba. Fumul iesit din narghilelele turcesti se raspandeste pana in strada calcata de furnicarul omenesc. Trece printre grupurile de barbati si femei, care stau la taclale in curtea hanului. Urca treptele catre odai, se opreste la a doua usa asezata pe partea nordica a cladirii. Scoate din chimir o cheie mare facuta din fier innegrit, deschide usa impingand cu umarul in lemnul masiv. Odaia nu este spatioasa, cat sa incapa un pat ingust, acoperit cu un sac umplut cu paie si iarba uscata. Lumina zilei nu prea are pe unde sa intre, fereastra este atat de ingusta, incat un barbat cu greu poate scoate capul afara. Zidurile sunt varuite o data pe an, peretii au capatat nuantele pamantului de la fumul lumanarilor si al lampilor cu seu. Langa usa se afla o masa mica, pe care sta o carafa pe jumatate cu apa, si un butuc de plop care tine loc de scaun. Deasupra patului este o desaga neagra, Dumitru o pune pe umarul stang, da roata cu privirea prin odaia saracacioasa si pleaca in graba."