Schimburile epistolare masive sau medii ne permit sa surprindem etape diferite ale evolutiei celor care scriu. Devine astfel posibil sa nu mai identificam un individ cu imaginea maxima finala pe care o propun biobibliografiile, ci sa-l surprindem in miscare, cu ezitarile, perioadele mai putin consistente si perioadele de actiune desfasurata in care i s-a consumat existenta. Departe de a fragmenta evolutia corespondentilor «de cursa lunga», viziunea aceasta «in mers» ne-o apropie, aratandu-ne cum s-au construit, in mai bine sau mai putin bine, cum au revenit si ce au obtinut in perioada in care-i insotim dinauntru citindu-le scrisorile.

Corespondentii difera de interlocutorii pe care-i intalnim in volumele de istorie orala si o comparatie sistematica intre atitudinile lor caracteristice se impune, pentru a combina fertil cele doua surse de informatie. La nivel factual, scrisorile, scrise de obicei la cald, in miezul intamplarilor, tind sa fie mai precise decat istoria orala, in care neajunsurile memoriei sau, dimpotriva, travaliul ei de justificare, rationalizare, exaltare a importantei celui care rememoreaza ne indeparteaza, deseori considerabil, de faptul brut. Pe de alta parte, scrise sub imperiul urgentei, scrisorile risca sa nu fie intotdeauna elaborate la nivelul interpretarii. Dimpotriva, in istoria orala, interpretarea, deseori in exces, se cere cantarita si interogata atent pentru a regasi dozarea optima. Intre cele doua ipostaze se interpun, scrise doar atunci cand se desprind firesc de purtatorul lor, mesajele organice pentru care A.G. tinde sa rezerve, de fapt, cuvantul scrisoare.“ - Sanda Golopentia