Mai sunt
00
00
00
00
X
Categorii:
inchide meniul
Craciunoteca
Bestselleruri
L-V 08:00 - 20:00 0371.781.781

A. Pop

0 aprecieri

9 review-uri

Review-uri

Inocentii - Ioana Parvulescu

Cartea este ușor nostalgică, nu în ideea regretării schimbării regimului (evident), ci în esența inocenței.
Dar atât. Narațiunea jucăușa, ludică, chiar ghidușă, a devenit semnătura Ioanei Pârvulescu, fapt ce nu poate fi invocat, mereu, ca un punct ce ar ridica o cotare sau alta.
Dacă ar fi fost memorii, ar fi avut parte de un alt rating.
Ca roman, tema fiind extrem de facilă și uzitată, nu transmite extraordinar de multe doar pentru că se prezintă perspectiva seducătoare a copilăriei.
Pe viitor, aș vrea să se țină cont că un roman de 5 stele este, de exemplu, un roman rusesc de temelie (Anna Karenina, de exemplu).
Unul nu îl exclude pe celălalt. Dar nici s-ar putea justifica, pe criterii elevate (dincolo de gust sau emoție), echivalarea acestora ca rating.

2020-11-05 12:24:45

Etui ochelari Klimt - Der kuss

Pictura este superba, in mod evident. Etuiul la fel, ca material, ca ilustratie aleasa, ca dimensiune. Un produs superb.

2020-10-22 06:34:22

Noaptea de foc - Eric-Emmanuel Schmitt

Un expozeu al unor experiențe și o expunere a motivului pentru care întreaga sa scriitură este atât de emoționantă.
A sa „noapte de foc” se poate alătura, fără obiecții sau amendamente, poveștii Micului Prinț (A. de Saint-Exupery) și a istorisirii unei convertiri numite „Surprins de bucurie” (C.S. Lewis) - ceea ce este o realizare.
Redau paragraful din epilog care explică forța ce îi sensibilizează scrierile:
„«Cum se face, mă tot întreba ea, că scrierile dumneavoastră sunt așa de luminoase, pline de bucuria vieții și de pace?»
[...]
Am mărturisit că-L cunoscusem pe Dumnezeu.”

2020-10-15 05:48:39

Luntrea lui Caron - Lucian Blaga

Fără exagerare, este romanul perfect al literaturii române.

2020-10-15 12:48:15

Copilul lui Noe - Eric Emmanuel Schmitt

Eric Emmanuel Schmitt este autorul unor romane care au un dar aparte, anume cel al sensibilizării, fiind, oarecum, măgulitoare.
Din nefericire, aceste momente, ce posedă o încărcătură emoțională evidentă, sunt de natură cinematografică: privite, duc la înlăcrimare prin simpla observare a anumitor interacțiuni, iar nu la înlăturarea vălului generator al acestora.
Cu alte cuvinte, contextul determină valența impactului afectiv, nu contemplarea și înțelegerea sentimentelor încercate de personaje până să ajungă în scenele „lacrimogene”.
Autorul uzitează astfel de cadre spațio-temporale cu ușurință și, cu siguranță, prea mare frecvență, trișând și înșelând, oarecum și de fapt, emoția, în momentul redactării (de altfel, chiar Lire afirma despre acesta „sfidează încă o dată barierele genurilor literare și ale filozofiei”).
Într-o altă recenzie a fost adusă o critică stilului expansiv și expeditiv de care dă dovadă cartea. Această observație este, totuși, înșelătoare și denotă o neînțelegere a esenței cărții, care se prezintă narată, retroactiv, de la vârsta de 7 ani, de către Joseph: o relatare extrem de detaliată a unor astfel de evenimente, încercate de un copil, ar fi sfidat orice regulă și realitate a textului. Orice ins, la vârsta de 30 de ani, va relata evenimentele copilăriei sale în aceeași manieră, cu excepția unei sforțări, care ar ucide tot tărâmul ludic al reamintirii (a se vedea și tipul narării în „Marile Speranțe” de C. Dickens sau „Hanul lui Finn” de J. Joyce).
Așa cum spunea farmacista, „nu suport să se ia cineva de copii” - o adevărată coardă sensibilă a fost atinsă și cultivată pe parcursul romanului. Copiii devin, în același timp, emancipați și orfani, eliberați (salvați), dar captivi, fiind împreună și, parcă, totuși, singuri.
Prezența farmacistei alături de părinte reliefează că, indiferent de credință, ateism, agnosticism, copiii trebuiesc protejați, întotdeauna, dincolo de orice risc.
Romanul abundă în episoade nu atât de conciliere, cât de reformulare a principiilor catolice față în față cu cele ebraice, astfel încât orișice comparații să fie, pe cât se poate, abandonate.
În ambianța guvernată de anihilarea pusă la cale de naziști, părintele Pons se prezintă ca un colecționar - un catalizator al aglutinării din timpul anihilării, atât timp cât același sânge e în noi toți, vrând salvarea mărturiilor, credințelor, obiectelor de cult. Destinul său face din acesta un peren colecționar și etern salvator, înfățișat ca un cosmopolit, dar al tuturor religiilor (este evidentă trimiterea la Noe).
Neconvertindu-se, Joseph rămâne totuși copilul spiritual al părintelui Pons. Joseph (Iosif), așa cum este firesc, continuase misiunea părintelui său, după cum de altfel, în ebraică, numele său înseamnă „el va adăuga” la colecție.
Ca o lecție de viață, toți ar trebui să adăugăm și să fim astfel de colecționari, întrucât nu ar însemna nicidecum o sfidare a propriului cult sau credințe.

2020-10-15 09:17:44

Micul Print (Rao Clasic) - Antoine de Saint-Exupery

O capodoperă. Cuvintele sunt de prisos.

2020-10-14 09:32:16

Relatarea unui naufragiat - Gabriel Garcia Marquez

În volumul „Scandalul secolului”, cel mai recent tradus și publicat la editura RAO, a fost inserată și nota editorului Cristobal Pera, evident selecționerul textelor inserate în această culegere, întrucât antologie ar fi mult spus. Acesta îl parafrazează pe distinsul autor G. G. Marquez, arătând o mărturisire: „cărțile mele sunt cărți de ziarist, chiar dacă nu prea se vede”.
S-ar putea spune, fără teama de a greși, că dânsul a dorit să traverseze cărarea căirii. Dar, din nefericire, această aparentă asumare nu se compară cu stilul umil și real pe care îl avea J. L. Borges, stil pe care Marquez încercase să îl înfățișeze. Dacă la primul, atât întregul discurs, fie el scris ori verbalizat, cât și simpla atitudine în diferite conjucturi susțin nu doar modalitatea de exprimare, cât și ce s-a exprimat, la cel din urmă nu avem parte de această revelație. Recomand parcurgerea volumului „Borges la 80 de ani”, pentru o înțelegere punctuală și deplină a celor afirmate.
O lectură solidă, care nu este haotică, ar trebui să ghideze fiecare cititor spre o concluzie certă: scriitura lui G. G. Marquez este supraapreciată, chiar la nivel de hiperbolă exponențială. O scriitură de jurnalist vădită sau, în orice caz, clar, nu una de scriitor.
Pseudoliterații vor invoca titlurile „Dragostea în vremea holerei” și „Un veac de singurătate”, ele fiind cele mai violate, la propriu și la figurat, romane scrise de Marquez, probabil din pricina misterioaselor seducții și taine ce ar fi ascunse în spatele acestor titluri. Unul romanțează, sub chip de parabolă, ceea ce se întâmplă în prezent, mai ales în acest an în care cei mai mulți au învățat sensul cuvântului pandemie, altul alimentează doza de solidaritate în solitudine (ce să mai...). Adevărul este că, după cum declarase, de data aceasta, pe bună dreptate chiar autorul, cea mai desăvârșită opera a sa este „Toamna Patriarhului”, dacă elementele de comparație rezidă în chiar opera sa, deoarece literatura universală, prin simpla-i existență sanctificată prin publicări și republicări, îl împinge destul de jos într-o oarecare ierarhie abstractă.
„Relatarea unui naufragiat” nu este, nici mai mult, nici mai puțin, decât un puzzle. O poveste emoționantă nu înseamnă o carte bună. Chiar în nota premergătoare acestor episoade, se arată stilul livresc prin care „naufragiatul” își etala experiența, fără a se arăta doza de originalitate sau raportul dintre intervenția și amprenta lui Marquez și relatarea „eroului eponim”, ca să-l numim așa. Faptul că nu sunt prezentate episoade de reflectii (și chiar reflexii) lăuntrice, atacuri existențiale sau anumite nevoi denotă o tușă coerentă unui text jurnalistic, al cărui țel este să schițeze nu atât un „ghid de supraviețuire”, cât un portret al (re)semnării și (re)observării celor ce ne înconjoară. Dar, în momentul în care o astfel de „saga” se dorește a fi transportată într-un tărâm frumos, beletristic („belle, nu tristuc”), anumite analize psihice, abisale, își făceau simțită nevoia, un astfel de demers nesolicitând, de altfel, un prea mare efort, pentru un scriitor (considerat) de acest calibru.
Este un volum nud, ca multe altele scrise de Marquez. Deși nu se poate tăgădui impactul descrierii existente și forța sufocantă care te transpune în locul naufragiatului, prezența exclusivă a unor factori exteroceptivi destabilizează demersul artistic (și până la urmă, realistic). Scurtele străfulgerări și griji cauzate de nevoi și frici fiziologice nu echivalează cu stimuli interoceptivi. Dacă într-un moment incipient, adrenalina și instinctul de supraviețuire neutralizează orice noemă și cogniție, în atâtea zile pe mare, chiar și celui mai indiferent om ce există i-ar fi greu să nu mediteze asupra acestei vieți (mai ales ținând cont de descrierea făcută acestui naufragiat dinaintea pătrunderii în textul propriu-zis). Recurentele gânduri ce priveau viața familiei, restul echipajului ori orașul sunt, de altfel, laconice și pline de carențe - pentru că nu se arată de ce s-ar dori trăirea ori pentru cine, ci cine ar fi trăit în jur.
Se arată o existență plată, lipsită de țel și chiar hazardată (demonstrată chiar de adevărata și scurta biografie făcută acestui naufragiat), a cărei salvare a dus, de fapt, la un naufragiu.
De altfel, chiar acest fals erou, afirmă „eroismul meu a constat în a nu mă fi lăsat mort”.
Succint, acest roman ar putea fi ilustrat într-o secvență cinematografică de 5-10 minute: te ține cu sufletul la gură, uiți să respiri, dar nu înțelegi, pentru că nu gândești. O iei ca atare, plutești în derivă. F. Nietzsche a spus „solitudinea m-a înghițit precum o balenă”, despre peștele cel mare știm ce știm de la N. Sorescu.
Un minim interes față de această întâmplare, interes afectiv, animat de empatie, nu interes profesional, și un minim efort, pentru orice scriitor de mâna a doua, nu pentru un mare marchiz, ar fi putut completa, după 15 ani, această poveste - fără să o altereze.
În fond, Marquez, din punctul meu de vedere, nu a făcut nimic.
După cum s-a scris și în alt review, acest eveniment a scos la iveală și chestiuni de ordin politic, dar și acestea, sunt consemnate ca atare - asemeni unui fapt istoric, nicidecum punându-se problema unei subtilități cu privire la regimul politic existent.
Cartea a fost o dezamăgire, dar asta nu e o surpriză.

2020-10-14 09:17:16

Mostenirea - Liviu Stanciulescu

Un curs universitar bogat in exemple practice si jurisprudentiale, foarte practic si usor de parcus.

2020-06-05 02:16:45

Drept international privat - Sergiu Popovici

Succintă și precisă.

2020-06-05 02:00:06


sus
Feedback Wishlist
//