Alain de Botton este un autor familiar și cititorilor români, este poate unul dintre cei mai credibili și populari intelectuali publici ai ultimelor decade. El rămâne un filosof atât de îndrăgit de publicul larg pentru caracterul original al expunerilor sale, pentru reabilitarea senină a pesimismului într-o epocă centrată pe progres și gândire pozitivă, pentru lejeritatea dar și profunzimea cu care abordează cele mai comune sau mai abstracte subiecte, pentru felul cuceritor în care știe să amestece filosofia cu dragostea în romane cu caracter de parabole etc. Evident, o astfel de figură neconvențională într-un sens elegant, o figură care se dedică promovării filosofiei și literaturii fără aere exagerat de erudite și ezoterice dar și fără furii reducționiste, revanșarde și trivializante, nu are cum să nu stârnească interesul cititorilor indiferent de ce temă ar aborda, cu atât mai mult atunci când vorbește despre un subiect sensibil, de-a dreptul minat de longevitatea disputelor, cum este cel al religiei în epoca contemporană. Însă deși este un ateu declarat, de ani de zile, Alain de Botton preferă să adopte, și în abordarea temelor religioase, o atitudine mai degrabă constructivă, decât una distructivă, căutând să mute discursul despre religie la un alt nivel, dincolo de problematica adevărului.

În fond, chiar autorul sugerează în debutul volumului tradus la Editura Vellant, faptul că cea mai anostă întrebare despre religii este aceea de a stabili dacă ele sunt sau nu adevărate. Chiar dacă aceasta a fost preocuparea deopotrivă a avocaților religioși sau a detractorilor, chiar dacă această interogație a reprezentat miezul disputelor, din zorii Iluminismului și până astăzi, Alain de Botton atrage atenția asupra unui nou mod de a privi religia, în perspectiva utilității și pildelor pe care ea le poate oferi pentru civilizația contemporană. Cu alte cuvinte, de Botton sugerează că cel puțin câteva dintre marile religii ale umanității: creștinismul, iudaismul sau buddismul oferă o serie de lecții istorice și sociologice pe care chiar și cea mai îndărătnică societate laică ar trebui să le bage în seamă iar asta pentru că, poate mai mult decât orice alte doctrine sau instituții laice, religiile au reușit să vină în întâmpinarea unor nevoi profund umane ce au rămas neconsolate, după reorganizarea sub specia rațiunii a societăților moderne.

În prelungirea concluziilor sugerate de atei virulenți, precum Richard Dawkins, conform cărora religiile sunt doar proiecții care ne infantilizează, prin faptul că ne alină temeri adânci cu mijloace himerice, Alain de Botton pare să mute accentul problematicii: poate că religiile sunt proiecte sociale și nu adevăruri revelate divin, dar ele vin în întâmpinarea a două nevoi fundamentale: aceea de a trăi laolaltă și aceea de a face față unor grade înspăimântătoare de frică și durere. Cumva, de Botton pare să accepte implicit că acea chemare la maturizare, la înfruntarea indiferenței universului pe care o propuneau ateii s-ar putea să fi eșuat între timp, să ne fi falsificat, robotizat existențele și să ne fi înstrăinat unii de alții ( poate că, în ciuda pretențiilor științifice, nu putem să ne eliberăm de nevoia de protecție și îndrumare, chiar și după depășirea copilăriei). De aceea, Alain de Botton pare să propună o altă strategie: în loc să înlăturăm religia și să ne scuturăm de nevoile pe care ea le deservea, am putea în schimb să ne acceptăm nevoile respective și să căutăm să le satisfacem cu un “altceva” laic.

Analizând contribuțiile religiei la întărirea spiritului comunității, la promovarea bunătății, urmărind contribuțiile rafinate și ingenioase aduse educației (privită nu doar ca o formare intelectuală neutră, ci și una morală), evocând doza benefică de pesimism care să echilibreze și să neutralizeze obsesiile lumești, amintind că religiile au oferit unul dintre cele mai solide și eficiente sisteme instituționale capabil de schimbare socială (de la care au învățat probabil și pionierii PR-ului), Alain de Botton reimaginează toate aceste lecții în formule adaptate unei societăți seculare. Fie că propune agenții de turism și o reamenajare a stațiunilor turistice în scopuri terapeutice, fie că propune strategii universitare care să ne învețe arta de a trăi, fie că imaginează muzee și abordări artistice care să reflecte ceea ce contează pentru noi, fie că propune instituții care să cultive întâlniri ritualice prin care să se exerseze bunătatea și prietenia, Alain de Botton găsește în corabia naufragiată a religiilor adevărate comori pentru o lume sărăcită spiritual, emoțional și mental de excesele societății centrate în jurul individualismului și consumului.

Așadar, Alain de Botton adoptă o atitudine împăciuitoare față de religii nu dintr-o excentricitate filosofică gratuită, nu doar de dragul argumentului, ci mai degrabă dintr-un spirit fair-play, dornic să valorifice calea de mijloc a sintezei, a lecțiilor pe care umanitatea le învață din propriile ei experiențe variate. Explorarea lui de Botton este blândă, departe de ciocanul nietzschean sau de pescuitorul de schelete structuraliste. Autorul pare să își ia deoparte cititorii, fără ambiții milenare, fără să le promită un viitor paradisiac sau infernal. Poate tocmai de aceea, strategia lui de Botton care, așa cum singur recunoaște autorul, îi va zgândări atât pe atei cât și pe credincioșii înveterați (atâta timp cât ea operează cu compromisuri și cu selecții). Și totuși, este remarcabil că în peisajul epuizat și saturat al disputelor dintre cei religioși și atei, Alain de Botton îți dă senzația că dincolo de discursurile inflamate cu care sunt obișnuiți probabil cititorii, când vine vorba de religie, se poate ajunge totuși la un proiect pentru un numitor comun, al unui “common sense” universal –cartea tradusă la Editura Vellant este doar o prefață optimistă la un asemenea proiect.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro