Despre protagonistul romanului Cristinei Nemerovschi am citit (chiar de pe siteul oficial al cartii) înainte să încep lectura că ar fi metalist, ateu, satanist, bisexual, mizantrop, misogin, beţiv şi drogat. Cu alte cuvinte un fel de sumă a exceselor posibile şi imaginabile pe toate planurile, o creatură ficţională plămădită parcă după o reţetă a exagerării, având o singură finalitate: aceea de a ieşi în evidenţă, de a şoca şi, evident de a-ţi stârni curiozitatea de potenţial cititor. Fără să mă lansez în speculaţii critice mai mult sau mai puţin relevante, legate de folosirea unei pârghii senzaţionaliste pentru a atrage atenţia asupra unui roman, recunosc totuşi că descrierea protagonistului M., din romanul Sânge Satanic mi-a stârnit facil curiozitatea: prima întrebare pe care mi-am pus-o, după ce am citit copleşitoarea autocaracteritare a personajului, a fost: şi cum supravieţuieşti? Cum poţi să faci faţă, chiar şi pe plan ficţional (acolo unde berile şi cantităţile de heroină se dozează lejer din vârful stiloului) la atât de multe surse de conflict şi dramă? Ulterior, după ce am purces la lectură şi am aflat că M., personajul central, este şi un intelectual precoce cu toate lecturile fundamentale bifate (atât pe partea de literatură, cât şi pe partea de filosofie) am rămas curios ce îmi va mai rămâne de citit în cele aproape 350 de pagini ale romanului, atâta timp cât pur şi simplu nu reuşeam să dau protagonistului vreo şansă de supravieţuire.

Romanul Cristinei Nemervoschi urmăreşte, sincopat, la persoana I, experienţele acestui protagonist supraîncărcat (de substanţe, reflecţii şi stigmate de toate soiurile), M. şi a găştii lui de prieteni metalişti. Experienţe care se reduc, în marea lor majoritate la beţii interminabile (versul celor de la Wednesday 13: there is too much blood in my alcohol system parcă nu a fost niciodată mai plin de semnificaţie) , la droguri inhalate ziua, noaptea, fără contenire, la petreceri şi la o hălăduială obscură dintr-un bar în altul. Mai apar şi câteva relatări despre tentativa lui M. de a-şi lua o slujbă ca jurnalist, câteva pagini care compun biografia personajelor şi câteva capitole care explorează suprarealist pe alocuri proiecţiile imaginative ale protagonistului. Grupul lui M. este, uşor de remarcat de la primele pagini, un grup al marginalilor care îşi asumă exilul la periferia societăţii cu o demnitate recunoscută numai de ei. Şi asta pentru că modelele existenţiale alături de care trăiesc par să fie (doar) cele ale vacilor şi catârilor societăţii de consum, îndopaţi cu iluzii şi vise naive, manipulaţi şi exploataţi, naivi şi inautentici. Slujba, reuşita socială, familia, viitorii copii sunt privite toate ca proiecte falimentare şi amăgitoare, ca oportunităţi de a intra în cursa unui conformism caraghios care, departe de a-ţi aduce împlinirea, te îndobitoceşte şi mai mult. Împotriva acestui stil de viaţă reglementat şi planificat, personajele din Sânge Satanic îşi propun să trăiască exact aşa cum le vine (altfel nu ar trăi deplin)… nu este foarte clar de ce acest “aşa cum le vine” se dovedeşte a fi doar un şir lung de beţii, partide de sex şi abuz de substanţe. În fapt, ceea ce mi s-a părut curios este cum de personaje care se pretind citite şi inteligente (capabile să recite pasaje întregi din Shakespeare -in original!- sau să citeze din Nietzsche pentru a primi o ţigară în Vamă) se mulţumesc să trăiască în paradigma miştourilor de liceu şi a exerciţiilor de imaginaţie care implică sexul cu propriile mame. Sau poate tocmai datorită inteligenţei protagonistul care a atins infernurile lucidităţii (care însă nu prea sunt de remarcat în roman) nu mai e capabil decât să caute să evadeze de această povară în torentul de substanţe, alcool , muzică, căutând să se protejeze prin această evadare (autodistructivă până la urmă), de vidul existenţial de care a luat cunoştinţă.

Problema principală a romanului Cristinei Nemerovschi este senzaţia de abuz pe care ţi-o lasă. În romanele cu nonconformişti şi marginali ai societăţii care au realizat caricatura socială şi existenţială în care trăiesc şi care au decis să nu mai ia lucrurile atât de în serios (mă gândesc aici la romanele lui Bukowski, Houellebecq sau Beigbeder) există protagoniştii (şi reflecţii) care par ceva mai fireşti, mai verosimili, poate tocmai datorită faptului că nu încarnează un superlativ al exceselor. Cristina Nemeroschi se străduieşte prea mult să-şi desăvârşească personajul. Dar scenele şocante şi limbajul licenţios sunt totuşi instrumente chiar dacă necesare, nu şi suficiente. Poate că autoarea şi-a propus un proiect prea ambiţios: pur şi simplu e prea dificil, într-un roman de debut să exploatezi atât de multe surse dramatice, e prea dificil să scrii un roman care să se ridice la înălţimea reputaţiei anunţate a personajului. Dacă M. pare a fi un metalist, un satanist, un beţiv şi un drogat (destul de) convingător el nu este nici pe departe la fel de convingător ca bisexual sau filosof (poate cel mult unul adolescent, pe care îl tratezi cu indulgenţă). M. este un personaj neîncheiat, căci fără un fundament filosofic convingător şi fără (măcar) un conflict amoros care să îi alimenteze comportamentul autodistructiv şi autoagresiv, el rămâne un teribilist infantil, în cel mai bun caz un poet în mizerie.

În ciuda celor spuse mai sus, nu îmi pare rău că am citit romanul Sânge Satanic. Măcar pentru încercarea temerară care mi-a stârnit curiozitatea şi pentru reuşita autoarei de a scrie un roman dintr-o perspectivă masculină.

SANGE SATANIC - Cristina Nemerovschi – Editura Herg Benet, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro