Autorul isi depaseste rolul de simplu evocator al unor intimplari mai mult sau mai putin indepartate, devenind contemporan cu eroii sai, urmindu-i indeaproape si simtind alaturi de ei rasuflarea rece a mortii. Astfel, Mugur Calinescu, tinarul care a „minjit” cu creta alba peretii Casei de Cultura a Sindicatelor din Botosani cu lozinci anticomuniste, cei cinci „spioni” fara voie capturati in munti de Securitate si apoi executati, Vasile Cristurean, cel care si-a semnat condamnarea la moarte pentru ca a oferit adapost unui tinar „dezertor” care a venit sa-si vada iubita care-i purta pruncul – toti devin apropiati ai autorului si i se confeseaza de dincolo de mormint, multumindu-i ca nu le-a lasat memoria uitata in arhive: „Am avut cea mai cruda moarte: cea despre care nu s-a putut vorbi, despre care se stie doar cite ceva si restul traieste in imaginatie. Adeverinte, formulare, adrese, tipizate. Toate stampilate. Cum va spuneam, Haina Mortii”.
 

 

„Modul in care Marius Oprea practica istoria nu este incorsetat de «chingile reci ale documentului». Dimpotriva, documentul este sursa care da viata, dinamism si culoare scriiturii – si, in consecinta, receptarii scrisului sau si emotiei inevitabile a cititorului. Documentul este cel care insufleteste, da chip si identitate evenimentelor si actorilor lor. Acolo unde un istoric traditional ar scrie fraze impersonale si ar produce statistici despre represiunea comunista el descopera, in nesfirsita banalitate a oceanului de procese-verbale pe care le cerceteaza neobosit, perla rara, diamantul brut, fragmentul de viata autentica in jurul caruia, ca un iscusit giuvaergiu, isi faureste textul.” (Zoe Petre)