"Satra este istoria unei deportari spre rasarit si a degradarii unor legi stravechi de existenta. O lamentatie lunga, ca si Ce mult te-am iubit, si o meditatie despre moarte, dar intr-o forma indirecta. in cartile anterioare, Zaharia Stancu privea pitorescul, exoticul din afara. Acum se instaleaza in interiorul lui si construieste o poveste verosimila, de o aspra poezie. [...] Satra este nu numai o initiere fortata in moarte, dar si o meditatie despre moarte si viata, o lunga interogatie. Pe dedesubtul evenimentelor crancene, curge apa resemnarii si se intinde privelistea eternitatii [...]" - Eugen Simion
    Fragment din romanul "Satra" de Zaharia Stancu:

    „— Maine ne trezim in zori, legam cainii si pregatim carutele. Am hotarat sa intram in oras odata cu soarele!
    Cainii mai zburdara un timp pe miristile goale si tepoase, ostenira, se aciuara pe sub carute si adormira, insa ramasera cu urechile ciulite gata, la nevoie, sa iasa din somn si sa latre.
    Orasul si fluviul de langa el erau destul de aproape, dar nu se mai vedeau. Intunericul se ingrosase. Pretutindeni stapanea tacerea prielnica somnului. Cerul se acoperi de nori. Nimic nu tulbura linistea noptii. Spre ziua norii se risipira si, cand orice urma a lor se topi in vazduh, se auzira venind dinspre rasarit avioane grele, de bombardament. Oamenii oachesi se speriara, insa nu cine stie cat. Invatasera si ei ca mai toata lumea, sa-si dea seama dupa zgomotul motoarelor ce fel de avioane vin catre ei si cam cate ar putea fi la numar.
    Satra se trezi, casca, se freca la ochi si astepta sa auda si bazaitul subtire si sprinten al avioanelor de vanatoare care trebuiau sa iasa de indata in intampinarea musafirilor. Aceasta asteptare a satrei ramase insa zadarnica. Sirenele gemura grav si indelung alarma, iar Rob urla a moarte si a pustiu. In aceeasi clipa toti cainii satrei tasnira de sub carute si urlara si ei tot a pustiu si tot a moarte. Zazu se repezi si-o musca pe Babaia de ureche. Ursoaica nu-l lua in seama. Mormai si ea odata cu ceilalti ursi si se zbatu in lant. Dar caii, magarii si catarii raspanditi pe miristi pascura mai departe iarba aspra pe care o mai muiase si o mai improspatase roua noptii.
    Geamatul avioanelor care se apropiau si vaierul lugubru al sirenelor din oras si din port, urletul cainilor si mormaitul furios, innebunitor chiar, al ursilor sfarsira prin a aduce pentru multi infricosare. Copiii si muierile fugira, se raspandira si se ascunsera ca niste pui de potarniche in porumbiste. Barbatii insa ramasera langa carute socotind pe buna dreptate ca daca pe vreunii dintre ei avea a-i cauta acolo ori in alta parte moartea, tot trebuia sa-i gaseasca. Cativa, ca sa le treaca mai usor timpul, isi umplura lulelele de pamant ars cu tutun, scaparara si se asternura pe fumat.
    Reflectoarele ascunse in zavoaiele de langa fluviu incepura sa cerceteze cerul inca mohorat, pipaindu-l parca cu lungile lor degete de lumina. Niciun avion nu intra in capcana reflectoarelor. Cu toate acestea tunurile antiaeriene se dezlantuira si zorile se umplura, cand intr-o parte, cand in alta, de explozii. Dupa fiecare explozie ramanea atarnata pentru catva timp, in vazduh, o tramba de fum. Avioanele straine nu tinura seama de furia tunurilor antiaeriene si nu se intoarsera din drum. Gemetele lor se apropiau clipa cu clipa. Si cu cat se apropiau, cu atat deveneau mai infricosatoare.”