Tony Webster se indreapta spre varsta a treia. Dupa o casatorie si un divort linistit, dupa o viata molcoma, departe de senzatiile tari, priveste in urma. Amintirile s-au adunat si se cer deslusite. O scrisoare primita de la un avocat declanseaza o incursiune in trecut, intr-un taram in care nimic nu este limpede. Poveste despre un om care incearca sa se impace cu ce a trait, cu ce n-a trait si cu ce crede ca a experimentat, Sentimentul unui sfarsit cauta adevaruri si explicatii. Dar ele sunt la fel de neclare si de capricioase ca memoria insasi.


„O carte linistita, unul dintre romanele cele mai reusite pe care le-am citit vreodata.“ - Juriul Premiului Man Booker

„Literatura lui Barnes este impresionanta gratie abilitatii cu care scriitorul evoca haosul si vulnerabilitatea din viata omului, dar ramane calm si lucid. Pare un stoic al epocii noastre.“ - The Times
Fragment din carte:

"Dupa divort am mai avut cateva relatii, dar nimic serios. Ii spuneam intotdeauna lui Margaret cand aveam o prietena noua. La vremea aceea, asa mi s-a parut firesc. Acum, ma intreb uneori dac-a fost o incercare de-a o face geloasa sau poate un gest de autoaparare, o modalitate de-a impiedica noua relatie sa devina prea serioasa. De asemenea, in viata mea mai golita, mi-au venit diverse idei carora le-am spus „proiecte" — poate ca sa le fac sa para fezabile. Nu s-a concretizat niciunul dintre ele. Ma rog, nu conteaza; nici nu joaca vreun rol in povestea mea.
Susie a crescut, iar oamenii au inceput sa-i spuna Susan. Cand avea douazeci si patru de ani, am insotit-o la oficiul de stare civila. Ken e medic; acum au impreuna doi copii, un baiat si-o fata. Fotografiile lor, pe care le am in portofel, ii arata intotdeauna mai tineri decat sunt in realitate. Presupun ca e ceva normal si , cu atat mai mult, „autoevident in plan filozofic". Dar te trezesti repetand „Uluitor ce repede cresc, nu?", cand, de fapt, te gandesti: acum timpul trece mai repede pentru mine.
Al doilea sot al lui Margaret nu s-a dovedit suficient de pasnic: s-a combinat cu cineva care semana destul de bine cu ea, dar era cu cei zece ani decisivi mai tanara. Am ramas in relatii bune cu Margaret; ne intalnim la evenimentele din familie si uneori luam pranzul impreuna. O data, dupa un pahar sau doua, Margaret a devenit sentimentala si-a sugerat c-am putea incepe sa traim iar impreuna. S-au vazut si lucruri mai ciudate, asa mi-a spus. Fara indoiala ca s-au vazut, dar intre timp eu ajunsesem sa ma obisnuiesc cu anumite tabieturi si sa-mi placa singuratatea. Sau poate ca pur si simplu nu sunt destul de ciudat ca sa fac asa ceva. O data sau de doua ori am vorbit despre o vacanta impreuna, dar cred ca fiecare s-a asteptat sa se ocupe celalalt de planificare, bilete si rezervare la hotel. Asa ca n-am mai facut-o.
Acum sunt pensionar. Am un apartament si bunuri. Pastrez legatura cu cativa amici de pahar si am cateva prietene — la modul platonic, bineinteles. (si nici ele nu fac parte din poveste.) Sunt membru al societatii de istorie locale, desi mai putin entuziasmat decat altii de obiectele pe care le dau la iveala detectoarele de metal. Cu catva timp in urma, m-am oferit voluntar sa conduc biblioteca spitalului din localitate; fac turul pavilioanelor livrand, colectand, recomandand. Ma mai scoate din casa si e bine sa faci ceva util; in plus, apuc sa cunosc alti oameni. Oameni bolnavi, fireste; ba chiar si muribunzi. Macar o sa ma orientez mai usor prin spital cand o sa-mi vina randul.
Iar asta se cheama viata, nu? Cateva impliniri si cateva deziluzii. Pentru mine, a fost interesant, desi nu m-as plange si nici n-as fi uimit daca altora nu li s-ar parea la fel. Poate ca, intr-un fel, Adrian stia ce face. Nu ca mi-ar fi dat prin cap sa renunt la propria viata, indiferent din ce motiv, sa ne-ntelegem. "