Scrisa intr-un ritm alert si cu o densitate narativa care trimite la Bernhard Schlink, cartea este o analiza a modului in care vietile a trei frati sunt afectate de moartea parintilor intr-un accident de masina. Lipsita de umor, de ironie si autoironie, care ar fi fost poate necesare avand in vedere insiruirea de evenimente tragice prezentate, inclusiv sinuciderea unui scriitor la vila sa din Elvetia, ramane interesanta prin efortul laborios de a reconstitui personajele prin franturi de amintiri reprimate.

„Sfârșitul singurătății”, o carte despre familie și abandon sau cum cresc nesiguranțele în noi încă din copilărie, cum toată viața trei frați încearcă să se despartă de imaginea pierdută a familiei care îi ocrotește și se aruncă pe primul drum care li se deschide, fără voință, mai mult din fantezie și nepăsare. Fericirea părea posibilă într-o familie în care părinții sunt descriși aproape idilic, tatăl — voce blândă, miroase a tutun și a cremă de ras, face fotografii pe care nu le arată nimănui, mama — profesoară, o combinație între Grace Kelly și Ingrid Bergman, cântă Moon River la chitară și toți copiii voiau să fie ca ea. În inima acestei presupuse perfecțiuni lovește dispariția bruscă a celor doi părinți. Două accidente ca pretexte ale rememorării și reîntoarcerii în timp, al familiei Moreau în preajma Anului Nou, apoi al lui Jules, personajul principal, un act suspect, o posibilă tentativă de sinucidere (nevalidată de acesta) cu o motocicletă.

Viața lui Marty, Liz și Jules la orfelinat îi aduce în punctul în care practic se abandonează unul pe altul, fiecare refugiindu-se în alți prieteni, alte legături sau pasiuni și vicii, încercări firave de supraviețuire și înțelegere a apropierii, a negării sau alungării singurătății, despre care Jules va afla de la Alva, tovarășa lui de pick-up, că nu e de ajuns să găsești o persoană pe care să o plasezi într-un punct, ci trebuie acoperită cu o formă de siguranță. O carte pe care după lectură o porți cu tine multă vreme împreună cu ecoul colecției de discuri al mamei lui Jules — Dave Brubeck, Martin Gaye, Eartha Kitt, Fleetwood Mac și John Coltrane — o indescriptibilă tristețe frumoasă, adevărată și infinită.