L-am citit dintr-o suflare. Un SF original. Cu intorsaturi de situatie. Cu o noua descoperire la fiecare pagina. Cu un subiect inedit, cu o idee originala pe care nu am mai intalnit-o in nici o alta carte. O idee care nu pare chiar SF pentru vremurile in care traim si pentru viitorul spre care ne indreptam. Se citeste usor, fara prea multe descrieri tehnice greu de digerat pe care le-am intalnit in multe carti de genul acesta.

Silozul lui Hugh Howey amintește de Timp al schimbarilor al lui Robert Silverberg si de Penultimul Adevăr al lui Philip K. Dick iar mai nou de Winter World a lui A.G. Ridell, cu o po****ție care trăiește în subteran în urma unei catastrofe climatice.

O distopie perfectă.

...suspans, policier, thriller....câte putin din fiecare....merită citită...

Una dintre cele mai bune serii sf, în opinia mea. Firește, după celebra serie a lui Asimov - "Fundația. Roboții. Imperiul".

„Silozul” este o distopie al cărei flux narativ este atât de puternic şi de bine articulat, în aşa manieră transferat cititorului, încât lumea conturată pare tulburător de credibilă. Te trezeşti trăind în Silozul 18, murind în Silozul 17, revoltându-te în silozul 40 şi te substitui lui Dumnezeu în Silozul 1. Şi, după ultima pagină, te revolţi împotriva finalului, care ar fi putut fi mai puţin predictibil, mai puţin stereotip, dar ştii că vei reveni în Siloz, după exact timpul care îţi este necesar unei rotaţii în jurul realităţii care defineşte lumea în care trăieşti. Acum. Ca cititor. După ce ai evadat din „Siloz”. Sau crezi că ai evadat... Sau...

Imaginaţi-vă că Pământul nu este singura planetă locuită de oameni.

Că mai sunt 49. Că suntem opriţi să intrăm în contact cu ele. Că suntem condiţionaţi să perpetuăm specia şi să ne temem de moarte. Că suntem condamnaţi să credem în moarte, deşi am putea fi nemuritori. Că putem zbura, deşi avem rădăcini care par a ne asigura echilibru şi siguranţă.

Că trăim într-o sferă, înăuntru, deşi suntem convinşi că trăim afară. Că cerul pe care îl privim este, de fapt, o fereastră şi noi chiar trăim într-un „înăuntru” şi ne este frică de acel „afară”, din care vedem doar atât cât putem cuprinde cu privirea, din cauză că suntem condiţionaţi să credem că „a ajunge afară” şi „a trăi” sunt incompatibile.

Că suntem programaţi să ne revoltăm, periodic. Că ne revoltăm inutil. Până în clipa în care aflăm despre ceilalţi, ne învingem teama, descoperim că putem zbura şi evadăm dinăuntru. Dar, odată ajunşi afară, trebuie să încercăm să ne resetăm. Aţi reuşi? Imaginaţi-vă, dacă puteţi, marginile unui plan infinit...