Atunci cand adolescentul sufera din dragoste, parintii lui se grabesc sa-l aline cu replici de genul „Nu merita sa te necajesti pentru atata lucru!" sau „O sa intalnesti persoane mult mai bune si mai dragute decat fosta ta iubire". In ciuda dorintei bine intentionate a parintilor de a-si proteja adolescentii de orice fel de suferinte, sindromul „inimii frante" trebuie vazut ca un proces cat se poate de util pentru o buna maturizare a adolescentului, sustine psihopedagogul belgian Bruno Humbeeck. Suferinta din dragoste nu e o boala si nici un motiv de rusine. Din contra, este un prilej pentru a invata sa iubesti, sa-l respecti pe celalalt si sa-ti redefinesti identitatea. Misiunea esentiala a parintilor va fi aceea de a oferi un mediu sigur si empatic in care copilul sa poata da un sens nefericirii sale, sa-si poata asuma si integra suferinta in scenariul propriei cresteri afective. Lamuririle psihologice vizand atasamentul, pasiunea fuzionala, asteptarile si necesitatea revizuirii propriei imagini asupra lumii pot fi extrem de folositoare si in gestionarea dramelor pasionale din cuplurile adulte.

 

Bruno Humbeeck, psihopedagog si cercetator la Universitatea din Mons, are o bogata experienta in consilierea si pedagogia familiala si este autorul a numeroase lucrari despre rezilienta, educatie familiala si relatia scoala–familie.

 

Cuprins:

 

Cuvant inainte • Introducere

 

Radiografia unei suferinte contemporane din dragoste

1. O suferinta

2. Despre iubire

3. O suferinta din dragoste…

 

Suferinta din dragoste: o umbra impovaratoare

4. Pentru ca suferinta sa nu provoace prea multa durere

5. Suferinta din dragostea-pasiune ne invata sa ne cunoastem

6. O suferinta de atasament pentru restructurarea propriei viziuni asupra lumii

 

Suferinta din dragoste: o umbra proiectata

7. O suferinta care raneste: necuviinta disperarii

8. O suferinta pe care merita s-o traim pentru a ne cultiva stima de sine

 

Concluzie • Bibliografie

Faptul de a vorbi cu altcineva despre noi insine nu reprezinta un mod indirect de a ne considera buricul pamantului, pentru ca, in timpul povestirii, ne-am lasa ghidati de dorinta de a fi luati in seama. A vorbi despre sine cu o alta persoana nu inseamna nici sa ne angajam in acea deriva egocentrica dictata de tendinta noastra narcisista de a pune pe plan secund pe oricine in afara de noi, reducandu-l la simpla calitate de martor al istoriei noastre. Faptul de a vorbi despre noi cu altcineva nu are nimic de-a face cu rnodalitatile de afirmare a sinelui care ne-ar permite sa sfidam umilinta si sa nu ramanem in umbra, pentru simpla placere de a evoca ceea ce suntem prin intermediul evenimentelor care ne provoaca o stare de exaltare.

Nu, de trei ori nu. Faptul de a le vorbi altora despre sine reprezinta un proces vital pe plan identitar si, totodata, trebuie s-o recunoastem, una dintre cele mai frumoase cuceriri ale fiintei omenesti. Intr-adevar, asa a putut omul, in decursul evolutiei lui, sa se afirme fara a se impune prin forta, constituindu-se, pentru cei din jur, in obiectul propriei sale narari si aratand astfel ca exista. Si tot in felul acesta a reusit el sa se ancoreze, in ochii celorlalti, in identitatea care il defineste, fara a fi nevoit sa dea dovada de agresivitate fata de ei. Pe scurt, procedand astfel, fara a trebui sa se lupte si renuntand la utilizarea batei, omul a putut sa ia pozitie in lume si sa-si ocupe locul cuvenit, doar folosindu-se de cuvinte pentru a povesti cine este el. Si atunci cand cuvintele i-au lipsit, a recurs la toate formele de exprimare pe care societatea i le-a pus la dispozitie, pentru a spune cine este el si pentru a deveni ceea ce este.

Iata de ce nararea de sine are o asemenea importanta pentru cei mai multi dintre noi. Intr-adevar, prin aceasta forma de constructie sau de reconstructie identitara, fiecare isi va ocupa propriul loc intre oameni, fiind ceea ce este sau devenind ceea ce doreste sa fie. Asa se explica de ce faptul ca le povestim celor dragi despre noi sau ca ii ascultam cu atentie si cu rabdare, oricand avem ocazia, pe cei care ne vorbesc despre ei pentru ca au incredere in noi nu inseamna niciodata o pierdere de timp.

Aici, in interiorul acestor spatii de identificare reciproca, simtim cel mai bine ca existam. Cel care asculta si cel care este ascultat dau, amandoi, dovada de omenie devenind, fiecare, oglinda celuilalt si totodata revelatorul propriei persoane.”