In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Sfantul Nicolae Velimirovici nu a cautat sa se refugieze din tara, ci a ramas sa sufere alaturi de poporul sau, a fost arestat si i s‑a stabilit domiciliu fortat la Manastirea Liubostinia. Era inceputul unui drum al crucii care avea sa se sfarseasca abia dupa patru ani in cumplitul lagar de la Dachau, de unde episcopul Nicolae avea sa fie eliberat de trupele americane.
Razboiul era purtat si impotriva sutelor de mii de sarbi care nu aveau alta vina decat ca nu doreau sa renunte la credinta ortodoxa a stramosilor lor, impotriva clerului si impotriva locasurilor sfinte. Erau orori comise de reprezentantii unor tari care se pretindeau crestine, dar care in practica nu se deosebeau de ateii sovietici sau de imparatii pagani din vechime. Fiind sub paza, Sfantul Nicolae nu va putea interveni ca in alte dati, ci va asista din manastirea sa la macelurile comise de reprezentantii „inaltei” civilizatii apusene departate de Hristos. Insa va scrie pentru a marturisi pentru adevar si pentru credinta sa. Din suferintele si lacrimile sale din acea vreme s‑a nascut si aceasta mica scriere: "Suta de capete de la Liubostinia".