Relatii interpersonale intense si haotice, accese de furie, impulsivitate, amenintari cu abandonul sau cu suicidul… dupa ce ai cunoscut indeaproape o astfel de persoana ramai adesea cu un gust amar si cu intrebarea: „Unde am gresit?" In spatele acestui tablou innegurat, se afla insa drama protagonistului – temeri profunde, o senzatie de vid interior, neincredere fundamentala in sine.

 

Lumea unui „borderline" este in alb si negru, acuta, directa, fara nuante, cu atat mai impresionanta, cu cat acesti oameni sunt capabili sa duca o viata functionala. Pot fi partenerul de cuplu, colega de serviciu, amicul din copilarie.

 

Cartea de fata, bazata pe informatii din cele mai noi cercetari in domeniu, reprezinta un ghid cuprinzator prin hatisurile acestei personalitati aflate la granita dintre nevroza si psihoza. Scrisa intr-un limbaj accesibil, ea se adreseaza atat terapeutilor, cat si publicului larg, aducand lumina asupra posibilelor cauze ale acestei tulburari, descriindu-i plastic trasaturile prin intermediul a numeroase exemple, ajutandu-te sa intelegi persoana cu borderline de langa tine si sa creezi punti catre ea.

 

Teoria relatiilor cu obiectul, un model al dezvoltarii bebelusului, subliniaza semnificatia interactiunilor copilului cu mediul sau, prin opozitie cu instinctele psihice interne si pulsiunile biologice nelegate de senzatiile din afara lui. Conform acestei teorii, relatiile copilului cu „obiectele" (oameni si lucruri) din mediul sau determina functionarea sa ulterioara. 

Modelul relatiilor cu obiectul primare pentru fazele timpurii ale dezvoltarii bebelusului a fost creat de Margaret Mahler si de colegii sai. Ei au postulat ca primele doua luni de viata ale bebelusului erau caracterizate de o opacitate totala fata de orice in afara de sine (faza autista). In timpul urmatoarelor patru sau cinci luni, numite faza simbiotica, el incepe sa-i recunoasca pe ceilalti din universul sau, dar nu ca pe fiinte separate, ci ca pe prelungiri ale lui insusi.

In urmatoarea perioada de separare-individuare, ce se intinde pe parcursul varstei de doi pana la trei ani, copilul incepe sa se separe si sa se decupleze de persoana de ingrijire primara, incepand sa-si formeze un sentiment separat al sinelui. Mahler si altii considera cruciala pentru viitoarea sanatate mentala a copilului abilitatea lui de a trece cu succes prin aceasta faza de dezvoltare.

Pe parcursul intregii perioade de separare-individuare, copilul aflat in dezvoltare incepe sa schiteze granitele dintre sine si ceilalti, sarcina complicata de doua conflicte centrale - dorinta de autonomie versus nevoia de apropiere si dependenta, si frica de a fi inghitit versus frica de abandon.

Un factor care complica lucrurile si mai mult in aceasta perioada este acela ca un copil aflat in dezvoltare tinde sa perceapa fiecare individ din mediu ca pe doua persoane separate. De exemplu, cand mama este mangaietoare si sensibila, ea este vazuta ca fiind „atoatebuna". Cand nu este disponibila sau incapabila sa aline si sa mangaie, ea este perceputa ca o mama separata, „atoaterea"."