"In vremea calcarii poruncii de catre Adam, diavolul s-a straduit sa raneasca si sa intunece pe omul cel launtric, mintea care conduce si priveste spre Dumnezeu. De atunci, ochii lui au privit catre cele rele si catre patimi, ramanand inchisi fata de bunurile ceresti. Prin urmare, asa de grav a fost ranit, incat nimeni nu putea sa-l vindece (...) nici unul dintre drepti, dintre Parinti, dintre profeti sau patriarhi n-a putut sa vindece sufletul care fusese de la inceput ranit cu o rana nevindecabila. A venit Moise, dar nu a putut sa aduca o vindecare completa. Au urmat preotii, darurile, sarbatorile, lunile noi, spalarile rituale, jertfirile, arderile de tot si toate celelalte mijloace de indreptare care existau in vremea Legii; dar sufletul n-a putut fi vindecat de curgerea cea necurata a cugetelor celor necurati, si toata dreptatea ei n-a putut sa-l vindece".

Era limpede ca omenirii ii trebuia, dupa cum spune Sfantul Ioan Scararul, un doctor, un chirurg a carui pricepere sa fie pe masura marimii bolii si ranilor ei. Singur Iisus Hristos, ca Dumnezeu Care S-a facut om, ramanand in acelasi timp Dumnezeu, era doctorul potrivit, si de aceea, pentru ca numai El putea sa-l vindece pe om, Dumnezeu-Tatal, din nesfarsita Sa mila si iubire fata de neamul omenesc si ca raspuns la plansetele si rugaciunile profetilor si ale multimii de sfinti, L-a trimis pe pamant.