Provocat de felul în care un personaj excentric, la rândul său un medic reputat, totuși inofensiv, a reușit să pună pe jar o comunitate academică și nu numai, trimițând mesaje criptice și cărți dense în simboluri la mai mulți specialiști, din diverse țări (sub forma unor cadouri personale), jurnalistul Jon Ronson a ajuns la concluzia că expeditorul acelor pachete, cel mai probabil… un țicnit, în limbajul comun, a reușit să amorseze suficiente stimulări intelectuale, să țeasă o adevărată poveste și speculație economico-politică, pornind de la un gest banal și stupid. Mai precis, Jon Ronson a rămas surprins de felul în care psihopații (sau ceea ce societatea reprezintă drept tulburat mental) reușesc să împingă lumea în combinații și rețele de evenimente neprevăzute (periculoase sau nu, poate chiar spre progres?).

Pornind de la experiența aceasta inițială, Jon Ronson demarează o călătorie inedită și amuzantă pe cât mai multe baricade în lupta pentru descifrarea problemei sănătății mentale și a felului în care aceasta condiționează succesul sau, dimpotrivă, stigmatizarea și eșecul social. Încercând să înțeleagă care sunt trăsăturile care ne împing să calificăm un semen drept psihopat, Ronson ajunge în Spitalul Broadmoar, acolo unde, așa cum îi sugerează adversarii psihiatriei stă închis Tony, un deținut care, mimând nebunia (apelând la comportamente imitate din filme celebre precum Crash, A Clockwork Orange, Blue Velvet) rămâne internat o lungă perioadă de timp. La prima vedere, ar părea că e mai greu să convingi lumea de faptul că ești sănătos psihic, decât că ești nebun (odată ce ai primit eticheta de nebun, foarte greu reușești să o mai retragi). Sondând mai în amănunt mișcarea antipsihiatrică inaugurată de întemeietorul scientologiei, Hubbard cel care, convins de faptul că psihiatria e doar o industrie a nebuniei, un monstruos catalog de abuzuri (luând ca exemple patologii fictive precum drapetomania – tendința de a fugi a sclavilor în perioada colonial㠖 sau lobotomobilele care pregăteau trepanații în urmă cu jumătate de secol), Jon Ronson caută să înțeleagă patologia de care suferă Tony (și care nu are legătură cu halucinațiile).

Astfel, jurnalistul american îl întâlnește pe Bob Hare, autorul testului psihopatului al cărui chestionar și model de interpretare s-au răspândit la scară largă între mulți specialiști în sănătatea mentală. Asta, după ce, în anii 60, psihiatri precum Elliot Barker sau Guy Mayer au eșuat în demersul lor optimist de a vindeca cei mai periculoși criminali cu LSD, proiecte precum Capsula Întâlnirii Totale (în care pacienții se priveau goi și își exprimau violent toate frustrările și problemele). Testul lui Bob Hare a trimis mai degrabă un mesaj pesimist și în același timp extrem de pragmatic: psihopații (persoane care nu se supun constrângerilor morale, care sunt excitate de violență și care, așa cum sugerează testele neuroimagistice au o amigdală cerebral㠖 adică exact fundamentul emoțional – dereglată) sunt persoane care își pot camufla disfuncționalitățile extrem de bine, fără însă a putea fi vindecați vreodată (80% dintre psihopații eliberați, în anii terapiilor optimiste au recidivat în actele de violență mai devreme sau mai târziu). Înarmat cu acest test flexibil, sub forma unor întrebări cu răspunsuri deschise ușor de interpretat, Jon Ronson caută să îl exerseze atât pe Tony cât și pe… finanțiștii și afaceriștii bogați (căci un mit urban sugerează, dacă nu câteva studii științifice, că vreo 5% din marii corporatiști sunt de fapt psihopați). Surpriza este însă că, departe de a fi refractar la modelul propus, Al Dunlop, unul dintre cei mai celebri profesioniști ai concedierilor, interpretează trăsăturile psihopatului drept elemente integrate ideii de leadership.

Ancheta lui Ronson merge mai departe, pe măsură ce autorul încearcă să înțeleagă integritatea mentală a celor care orchestrează reality showuri și mai ales a celor care apar în calitate de invitați în emisiuni în care tragediile sunt exploatate în beneficiul ratingurilor. Concluzia: jurnaliștii caută, dacă nu prin testul psihopatului, măcar prin instrumente mai facile să depisteze oamenii cu potențiale dezechilibre psihice gestionabile (nici să ți se sinucidă în platou, dar măcar să explodeze verbal de mânie). La fel de bizare sunt nebuniile conspiraționiștilor, cei care ajung să nege calitatea de victime ale supraviețuitorilor atacurilor teroriste și câștigă prin asta popularitate. Aceiași indivizi însă, în momentul în care schimbă nota și conținutul delirant/agresiv (de la contestarea atacurilor de la 9/11, la profeții divine) își pierd credibilitatea și faima. De ce unele nebunii sunt mai populare decât altele, unii psihopați mai lipicioși la public decât alții? Pentru că, așa cum sugerează Ronson și reality-show-urile e vorba de nebunii care ne consolează, ne fac să ne simțim superiori și ne confirmă propria noastră integritate (iată, nebunia devine și un instrument de confirmare și întărire socială, prin delimitare – astăzi avem nevoie de nebuni pentru a ne ajusta propriile vulnerabilități). Spre final, Ronson ajunge cu ancheta chiar la rădăcina problemei: momentul în care psihiatria s-a organizat, sub imboldul lui Robert Spizer, nemulțumit de rezultatele experimentului Rosenhan (în anii 70, o serie de oameni sănătoși care au mimat halucinații au fost internați o lună în spitalele de psihiatrie din diverse colțuri ale SUA), a decis să alcătuiască un manual care să ofere temeiuri obiective diagnosticării și medicalizării patologiilor psihice. Așa a apărut DSM III (manualul de statistică și diagnostic – Biblia psihiatriei americane), momentul care a deschis drumul standardizării farmacologice și a chestionarelor (spre bucuria industriei de medicamente) dar a deschis de asemenea porțile falselor epidemii de diagnostice (precum sindromul bipolar infantil, autismul sau ADHD).

Fiecare perspectivă evaluată de Ronson atrage atenția asupra unei limite în ceea ce privește abordarea stării de integritate mentală. Printre argumente științifice sau mai puțin științifice, printre experiențe personale ale psihopaților adevărați sau falși, printre eșecurile și succesele psihiatriei, Ronson răzbește spre a sugera, prin suma de contradicții și întâmpinări problematice culese de-a lungul anchetei , că, în ultimii 40 de ani, granița dintre normal și patologic s-a subțiat extrem de mult dar a devenit… tot mai aglomerată.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro