Plasat intr‑un tinut sumbru de pe coasta de nord a Angliei, numit Loney, romanul lui Andrew Michael Hurley traseaza ciudatul pelerinaj al unui grup alcatuit din personaje neobisnuite, la un vindecator al locului. Pelerinajul este initiat de mama naratorului Smith, care spera sa gaseasca un leac pentru mutenia si dificultatile de invatare de care sufera fiul ei, Hanny.

    Tensiunea creste pe masura ce intre membrii grupului apar disensiuni, localnicii incep sa se poarte ciudat, iar o camera secreta este descoperita in casa unde stau.

    In scurt timp, Smith si Hanny se trezesc prinsi intr‑o situatie care le depaseste puterea de intelegere si care urmeaza sa le schimbe vietile pentru totdeauna.

 

    Tinutul Loney a fost inspirat de educatia catolica a autorului, de povestile din folclorul englez si de peisajul din partea de nord‑vest a tinutului Lancashire. S‑a bucurat de o primire entuziasta si din partea criticii, care considera ca romanul lui Hurley aduce un suflu nou genului gotic.

    Andrew Michael Hurley preda literatura engleza si scriere creativa. Acum lucreaza la al doilea roman gotic.

 

    „De cand hotaraseram sa ne intoarcem la Moorings, imi repetasem de nenumarate ori in minte traseul pana la plaja, incercand sa recompun drumul si ceea ce vedeam mai demult de o parte si de alta a lui. Acum ca eram aici si strabateam mlastinile impreuna cu Hanny, toate pareau sa se deruleze cum trebuie. Imi aminteam de paducelul rasucit care atarna deasupra drumului, parca unicul supravietuitor al unui naufragiu, care se tarase pe uscat, sfasiat si speriat de mare. Imi aminteam cum scrasnea vantul printre trestii si se cutremura pe intinderea neagra a apei. Cum era suspendata marea intre vai si coline.

    Aceasta era lumea reala, cum ar trebui sa fie, cea care in Londra era ingropata sub piete de beton, complexuri comerciale, siruri de florarii, tonete cu cartofi prajiti si peste si case de pariuri; ascunsa sub birouri, scoli, puburi si sali de bingo.

    In Loney, lucrurile traiau asa cum trebuie. Vantul, ploaia, marea se gaseau toate in stare bruta, mereu nou-nascute si salbatice. Natura se impaca bine cu sine. Moartea si renasterea se petreceau fara sa observe cineva, in afara de mine si de Hanny. 

    Cand am ajuns la poalele dunelor, ne-am abatut de ne-am scos ghetele sa simtim nisipul rece sub talpi.

    Am impins pusca inapoi, asa ca acum mi se sprijinea pe spate, si l-am ajutat pe Hanny sa urce. Voise neaparat sa aduca sobolanii impaiati cu el in ghiozdan si tot aluneca, facand cicatrici adanci in nisip cu talpile.

    De sus am putut vedea marea cenusie intinzandu-se spre zarea turtita de greutatea imensa a cerului. Mareea venea repede, spaland campiile maloase.

    Era totul ca de obicei, mai putin svastica rudimentara desenata cu vopsea spray pe marginea cazematei, insotind literele NF.

    - Cum te mai simti, Hanny? am intrebat si i-am pus mana pe frunte, cum facea mama cand ii lua temperatura.

    Zambi si clatina din cap. Ii trecuse durerea de cap."