Recunosc că nu am pornit prea optimist la lecturarea volumului lui Rebecca D. Costa. De la titlul cvasiapocaliptic, la subtitlul alarmist (a venit timpul să ne gândim la pericolul dispariției) și până la fragmentul peste care am dat răsfoind cartea (cogniție, specie, planet㠖 toate sunt în mod inextricabil legate între ele), toate anticipau o poveste cu aer new-age, fără un parfum prea intens de credibilitate. S-a întâmplat însă, contrar îndemnului pe care îl cunoaștem (sa nu judeci cartea după copertă) sa am incredere in coperta si in colectia in care e integrat volumul ( ACUM PENTRU VIITOR de la Editura Trei, o colecție care nu m-a dezamăgit deloc până acum) și bine am făcut – am avut parte de o abordare originală și interesantă în ceea ce privește rădăcina marilor probleme contemporane.

O veterană a industriilor din Silicon Valley și o pasionată a câmpurilor de cercetare interdisciplinare (mai ales de zona de intersecție a sociologiei, biologiei și psihologiei), valorificând experiența familiaritătii cu mediul de afaceri, cu cel universitar dar și cu câteva din cele mai de succes teorii ale ultimelor secole, Rebecca D. Costa caută să identifice sursele stării de tensiune și criză pe care pare să o traverseze civilizația umană contemporană, prinsă între o serie de amenințări planetare, fie ele naturale (încălzirea globală), fie ele antropice (terorismul, războaiele), de proporții fără precedent. Fără să se oprească la elementele cele mai la îndemână și poate cele mai justificate din punct de vedere metodologic (dacă e să aplicăm briciul lui Ockham, atât de îndrăgit de comunitatea științifică ) care au fost deja avansate pentru a explica vremurile tulburi pe care le trăim (de la relativismul cultural general, continuând cu monopolurile economice, cu distribuția inegală a resurselor etc) Rebecca D Costa propune o ipoteză ambițioasă care stă la baza evoluției și decăderii civilizațiilor. O ipoteză simplă și elegantă, a cărei armătură teoretică este dată de teoria selecției naturale a lui Charles Darwin. Așa cum sugerează autoarea, de la apariția omului inteligent (care corespunde biologic aparitiei cortexului prefrontal- aria neurologică a personalității și a facultăților cognitive superioare), civilizațiile au cunoscut un tipar repetitiv: o perioadă de ascensiune și prosperitate, urmată de o perioadă de criză și de decădere (iar Costa exemplifică în acest sens, prin examinarea ascensiunii și decăderii imperiilor antice). În mod ironic,acest parcurs pare să fie legat de evoluția noastră biologică, mai precis de lipsa de sincronizare între rezultatele individuale de care suntem capabili și capacitatea de procesare și înțelegere a imaginii de ansamblu. Cu alte cuvinte, deși, prin achizițiile biologice și psihologice avansate pe care le-am dobândit pe parcursul evoluției, am dobândit posibilitatea de a crea societăți progresiste, intervalul scurt în care atingem aceste rezultate este insuficient pentru a asigura o adaptare a potențialului cerebral la noile provocări (țineți cont că în vreme ce multe din marile imperii și civilizații au fost asamblate în câteva sute sau mii de ani, creierul a atins stadiul de evoluție actual în mai bine de câteva milioane de ani). Mai simplu spus: suntem capabili să construim structuri sofisticate care în cele din urmă generează probleme care par să ne depășească. În esență, în mod paradoxal, lumea pe care o creăm devine la un moment dat prea avansată pentru creierul nostru (privit atât în dimensiunea lui instinctuală, cât și în dimensiunea lui cognitivă).

Ce se întâmplă când, după o perioadă de progres și de prosperitate, civilizațiile ajung în impas, adică generează probleme mult prea complexe pentru locuitorii lor? Desigur, oamenii caută să se adapteze, doar că strategiile lor de adaptare, fundamentate pe instincte arhetipale, se dovedesc mai degrabă ameliorări pe termen scurt sau chiar piedici pentru salvarea viitorului. În momentul în care exponentii unei civilizații ating ceea ce Costa numește un prag cognitiv, cunoașterea autentică a realității (tot mai greu de obținut, datorită complexității lumii respective) începe să fie substituită cu credințe lipsite de temei dar care oferă siguranță (tocmai ca răspuns simplificator la caracterul sofisticat al mediului înconjurător), apoi aceste credințe devin atât de puternice si de raspandite, încât, sub presiunea conformismului, ele generează uniformitate, în așa fel încât sistemul strivește chiar și posibilitățile ingenioase și inovatoare care caută să îl scoată din impas. Pare complicat și încâlcit? Poate pentru că e greu să rezumi o argumentație care se desfășoară cât se poate de limpede, de cursiv și de ilustrativ (prin nenumărate exemple) în aproape 500 de pagini. Rebecca D Costa diagnostichează problemele lumii actuale în perimetrul teoretic schițat mai sus: civilizația contemporană trăiește un asemenea moment de impas, o atingere a unui prag cognitiv, într-o lume a cărei complexitate ne depășește (din nou), în care oamenii riscă să cadă pradă unor supermeme (comportamente și credințe acceptate la scară largă, cel mai adesea simplificatoare și neconstructive) – autoarea tratează fiecare din aceste supermeme (ca de exemplu: opoziția pură, personalizarea vinei, corelația contrafăcută sau gândirea de siloz) și explică provocator în ce fel impactul lor conjugat e capabil să ne conducă spre extincție. În plus, interesant este faptul că aceste supermeme sunt într-un fel legitimate prin explicații emise în cheie evoluționistă atașate la finalul fiecărui capitol – fiecare din aceste supermeme include un miez de comportament instinctual justificat în zorii umanității dar care se dovedește contraproductiv în contextul contemporan. Spre deosebire de alte epoci însă, așa cum sugerează și Costa, oamenii de astăzi sunt nu doar mai conștienți ci și mai capabili să facă față acestei desincronizări între complexitatea pe care o trăiesc și resursele cognitive aparent limitate pe care le deținem. Soluțiile propuse de autoare sunt cel puțin variate și mizează atât pe idei globale de impact (cum ar fi abordarea marilor probleme contemporane în tandem și multiplu) și ajung până la perfecționarea unui nou tip de gândire a creierului de care uneori nu suntem nici măcar conștienți, chiar dacă îi recunoaștem rezultatele.

Probabil că Charles Darwin nu își imagina, când a propus teoria selecției naturale, că aceasta nu se va dovedi doar mecanismul care a perfecționat și a salvat specia umană de-a lungul milioanelor de ani, dar și mecanismul capabil să o ducă la pieire, în universul pe care oamenii singur și-l construiesc. Rămâne însă de văzut, dacă în economia naturală, va fi de dorit ca oamenii să pună presiune pe propriile limitări să forțeze evoluția, să se ridice la nivelul provocărilor complexe ale sistemelor pe care tot ei le-au creat (prin măsuri din categoria celor schițate de autoare în acest volum) sau dacă dispariția civilizației contemporane și reîntemeierea speciei umane (sau, după caz, extincția ei) reprezintă desăvârșirea unui ciclu pe cât de repetitiv, pe atât de sănătos și de necesar pentru echilibrul biologic planetar… în fond, evoluția darwiniană s-a descurcat până la urmă suficient de bine și fără ajutorul nostru.

Descoperiti un nou titlu din colectia ACUM PENTRU VIITOR!

ULTIMUL AVERTISMENT - Rebecca D. Costa- Editura Trei, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro