Omul este o faptura in criza vesnica (si nu doar in criza efemera, asa cum eronat se crede) si de aceea, adesea, cartile ii sunt ca apa si aerul. Intrucat cartile sublimeaza, macar partial, criza. A se intelege prin criza stari precum: singuratate, spaima de moarte, disperare si groaza, scarba existentiala, dezamagire etc. Criza inseamna nevroza pusa pe tapet, expusa, livrata public. Acul ei de cojoc, al nevrozei vreau sa spun, ar putea fi gasit in carti, prin lectura. Cartea si lectura sunt o forma de eutanasie obligatorie, dar nu ca sa murim mai repede, ci ca sa traim mai intens, mai adanc si mai in consens cu noi insine. Indraznesc sa cred ca stiu exact ce spun. Si, ca sa probez cumva siguranta mea, ii recomand cititorului o carte de exceptie, indraznesc sa o numesc chiar capodopera, o carte despre moarte, singuratate, incomunicabilitate si, paradoxal, despre tandrete: Verbele auxiliare ale inimii de Peter Esterhazy. Este un text conceput ca un ferpar faramitat, scris la moartea mamei (aceasta carte va fi completata, de altfel, de un alt ferpar teribil dedicat tatalui intr-o alta carte a lui Esterhazy, intitulata Harmonia Caelestis).
„Voi ajunge un mosneag ramas virgin, pentru ca nu am nici macar atata curaj incat sa iubesc moartea“, declara autorul in introducerea la Verbele auxiliare ale inimii. Este un autoportret exagerat cinic pentru acest scriitor abisal, de fapt, in priceperea mortii si a urmarilor devastatoare in suflet, minte si inima, pe care le produce aceasta. Ii las cititorului sa descopere mai departe deliciile (nota bene) ravasitoare ale cartii de fata, neuitand sa precizez cat de performanta si tulburatoare este traducerea Aneimaria Pop.- Ruxandra Cesereanu