Viata tacuta a naturii: flori, fructe, delicatese si obiecte in pictura.

Cuprins:
Capitolul 1
Natura moarta ca gen autonom
Avataruri istorice

Capitolul 2
Incunabulele naturii moarte romanesti

Capitolul 3
Aparitia genului natura moarta in pictura romaneasca

Capitolul 4
Theodor Aman

Capitolul 5
Nicolae Grigorescu

Capitolul 6
Ioan Andreescu

Capitolul 7
Elevi ai scolilor de arte frumoase din Bucuresti, Iasi, Munchen si Paris
C.I. Stanescu
Mihail Stefanescu
Sava Hentia
Cativa artisti minori
C.D. Stahi

Capitolul 8
Stefan Luchian


Fragment din carte:

"Pentru gustul narativ al meridionalilor sub semnul carora se dezvolta pina atunci pictura, lipsa anecdotei, fabulei, actiunii dintr-o pictura, era lipsa picturii insasi. Istoria maestrului academic din Renastere care cerea ucenicilor sai favella, ca o suprema conditie a reusitei, nu este o nascocire a lui Vasari. Pictura cu tema domina atita timp cit primatul artei apartine spiritului retoric mediteranian. Firesc este ca abia atunci cind, in urma decadentei picturii baroce prin academism, Franta reala (nu Franta Curtii din Versailles) reuseste sa insufleteasca arta prin noi continuturi de viata, genul autonom al naturii moarte sa-si poata obtine si el legitimarea, ca o recunoastere a geniului naturalist al acestui popor indragostit de concret.
In slujba vinatorilor regale, Oudry, Desportes si alti pictori animalieri, au adoptat natura moarta cu toate implicatiile ei de observatie exacta si de adevar material. Cel care a dezvoltat la maximum virtualitatile psihologice ale genului, a fost blindul, batrinul Chardin, poetul lucrurilor banale si umile, pictorul vietii tainuite in obiectele neinsufletite, spre tacerea modesta a carora atentia se indreapta cu duiosia unei intimitati care exclude orice grandilocventa.
Fara a pune la indoiala o asemenea inzestrare a francezilor, cercetarile recente la care am facut referire plaseaza aparitia genului autonom natura moarta deopotriva in tinuturile nordice si in mediul mediteraneean, caruia tocmai i se refuzase aceasta onoare, pe la 1600, dar dupa episodul favella, pe care il prezentam in relatarea lui Giorgio Vasari (din cartea Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilorl, tiparita in prima editie la Florenta in anul 1550): „Pentru fatada campanilei dela Santa Maria del Fiore [Donatoil] a executat, din marmura, patru statui inalte de cinci coti, cele doua din mijloc fiind facute dupa natura: una il infatiseaza pe Francesco Soderini tanar, iar cealalta pe Giovanni di Barduccio Cherichini, caruia i se spune astazi II Zuccone..., socotita fiind cea mai frumoasa lucrare executata vreodata de Donato." Si chiar daca acum se stie ca, la campanila lui Giotto de la Florenta, statui semnate de Donatello (Donato di Niccoli di Betto Bardi, 1386 - 1466), caci el este autorul amintit, erau doar trei: Sf. loan Botezatorul, Profetul Habacuc - ll Zuccone (Plesuvul, cu trasaturile personajului istoric mentionat si nu ale regelui David, cum s-a crezut o perioada) - si Profetul leremia, ultima fiind inceputa de Bernardo Ciuffagni si terminata de Nanni di Bartolo (zis si II Rosso), celei de-a doua i se adresa autorul, indemnand-o, apostrofand-o (sau chiar blestemand-o, in interpretarea lui E. H. Gombrich): „Favella, favella, che ti venga il cacasangue"", in speranta desarta ca marmura ar putea fi insufletita. "