Tatal si fiica locuiesc la sute de kilometri distanta unul de celalalt, fiecare intr-o lume complet diferita, fiecare in lupta cu propriile anxietati si cu propria singuratate. In incercarea de a pastra contactul unul cu altul, cei doi incep o corespondenta in versuri, in care isi marturisesc spaimele, isi deconstruiesc lumile si isi recunosc greselile. Universul lor comun are in el pasari de prada, melci, tramvaie, blocuri infecte si paduri nesfarsite, orase abandonate si foarte multi zmei personali, agresivi, ciudati si la fel de singuri.

Un tata ii spune intr-o zi copilului sau: in tinerete faceam buchete pentru printese, ducese si alte mimoze. Ocupasem aproape un secol cu buchetele mele senzationale si toata lumea inca ma tinea minte. Copilul ii raspunde: Draga tati, ei zic mereu, ai grija ce spui. Nu rosti adevarul.

Dialogul poetic dintre Lavinia Balulescu si tatal ei, Constantin, a rezultat intr-o carte de invidiat. Nu doar pentru ca nu am mai prea vazut/citit o convorbire mai franca si, cu atat mai teribila, mai linistita intre un tata si fiica lui, ci, mai ales, pentru ca ea se transforma intr-un discurs complex despre maturitate, viata, transformarea neputintei in curaj si totul degaja dragoste. O dragoste care poate salva totul de la orice.

De asta zic, orice discurs tehnic despre aceasta carte mi se pare lipsit de miza, miza ei este in alta parte, in marginile orasului, in zapezi, in lumini. - Cosmin Perta