Europa e ravasita de nationalism, Statele Unite se cufunda intr-un neofascism high-tech, iar China devine tot mai autoritara. In lupta lor pentru putere sunt prinse destine, sperante, vieti. Omenirea porneste spre Marte si priveste chiar mai departe, atrasa de semnalele venite dinspre stele. Dar nimic nu e ceea ce pare.

Oamenii se transforma treptat in cyborgi. Orasele, in stupuri. Planeta, intr-o fierbinte tabla de sah a unei imense conspiratii. Mai exista loc pentru libertate, pentru iubire, pentru visuri?

Incotro ne va purta tehnologia in urmatorii treizeci de ani?

O carte pentru toti cei care vor sa arunce o privire in viitorul nostru imediat.

Din pagini tasneste vie viata secolului in care traim, dilatata pana spre veacul urmator, pe foile de hartie se deseneaza personaje care pot schimba mersul lumii, se povestesc intamplari pe care mintea mea bolnava de Viitor chiar si le dorea. - Alexandru Mironov

Fragment din roman:

"LAGARUL EUROPA

Azam Khalili se repezi pe straduta ingusta de langa gara, derapa atunci cand coti la dreapta, isi reveni si apoi se arunca pur si simplu prin usa intredeschisa a unei magazii aflate in spatele hotelului paraginit de pe Schutzenstrasse. Incuie repede usa, se ghemui lipindu-se de peretele de piatra gros si rece, se acoperi cu o folie dintr-un compus special si astepta, incercand sa-si traga sufletul.
"Microdronele alea ar face bine sa functioneze, am dat o gramada de bani pe ele", se gandi ea, ciulind urechile.
Dronele politiei n-ar fi trebuit sa-i ia urma atat de repede cand iesise din gara din Munchen, dar, pentru a le pune pe piste false, reusise sa dea drumul microdronelor cu ADN in toate directiile inainte sa sara pe straduta pustie.
"Cum naiba m-au vazut?! N-ar fi trebuit sa ma vada! Probabil ca mi-au luat urma de ADN, sper ca doar atat!"
Dronele politiei i-ar fi detectat urmele de ADN doar in cazul in care ar fi pus mainile goale pe barele sau usile de la metrou sau daca ar fi avut pielea ori parul expuse, ceea ce nu fusese cazul. Microdronele cu bucatele de piele si par aveau rolul de a le pune pe piste gresite, insa habar n-avea daca momeala functionase.
Nu se auzea nimic pe straduta din spatele usii.
Transpirase toata sub pelerina de film digital pe care si-o pusese in graba. In plus, nu-i respira pielea din cauza peliculei cu care isi acoperea fata si mainile in ciuda asigurarilor producatorului si se simtea ca intr-o punga. Dar nu era momentul sa si-o dea jos - filmul digital o protejase cel mai probabil de identificarea faciala a camerelor de luat vederi din gara si de pe strada, precum si de dronele care o luasera in urmarire. Daca-si scotea acum pelerina care ii ascundea caldura corpului, exista riscul sa fie detectata chiar si prin poarta inchisa, mai ales in cazul in care dronele ar fi folosit scanere avansate. Sau cel putin asa credea ea, ingrozita de orice mica eroare care o putea costa scump.
Tresari. Pe strada se auzea acum, clar, suieratul unei drone de politie care dadea tarcoale. Drona se opri chiar in fata usii si incepu sa scaneze atent. Se auzea ca si cand o viespe uriasa, metalica ar fi zburat de colo colo, cautand pe unde sa intre in cladire.
Azam inchise ochii si-si tinu respiratia. Orice tremur, orice zgomot, orice miscare ar fi dat-o de gol - nu putea spera ca zidurile vechi ale hotelului paraginit sa o faca invizibila pentru scanerele dronei, ci doar ca aceasta sa considere mogaldeata acoperita nu om, ci poate o gramada de gunoi.
Gunoi. Exact asa ii spusesera inca din copilaria petrecuta pe strazile ghetoului din Mering, cand incerca sa-si ceara drepturile in fata politiei, alaturi de tinerii de varsta ei - inca de la sapte-opt ani invatasera sa lupte pentru ceea ce parintii lor nu primeau niciodata: dreptul de a-si practica religia, dreptul la azil permanent, dreptul la invatamant separat pe sexe, dreptul la scoli islamice care sa-i protejeze pe copii de asaltul decadentei germane."