Dacă nu era finalul ăla, nu ar fi primit 4-ul ăsta de la mine. Scarlett, cel mai bun personaj principal din Caraval, a salvat volumul ăsta de la a primi sub nota 4. După ce că a avut puține capitole și majoritatea aveau 2-5 pagini, a fost singura care avea cap în toată cartea. Până și Dante era pierdut în spațiu din cauza iubirii lui pentru Donatella care l-a dat peste cap și, totuși, Scarlett și Julian au făcut totul mai bine decât ei de 1000 de ori, motiv pentru care sunt un cuplu superior. Jacks, în volumul ăsta, a devenit, surprinzător, un personaj complex și excelent conturat. Și, desigur, avem personaje noi, oficial introduse, cu carul. Mi-a plăcut povestea lui Paradise cu Gavriel și mi-aș dori un volum bazat pe povestea de viață a lui Paradise. Cu toate că a fost spus verbal altceva de către Gavriel, încă mai cred cu tărie că Dante este moștenitorul lui Elantine, pentru că povestea lui și a lui Elantine se leagă prea bine una de alta. #JusticeforScarlettDragna

Recunosc, am avut așteptări mai mari de la volumul ăsta și m-a dezamăgit, într-un fel. Donatella e una dintre cele mai enervante și imature personaje existente, care aproape m-a făcut să intru într-un reading slump pe la pagina 164. Nu doar că m-a enervat ea, dar toate alea 164 de pagini au fost destul de plictisitoare și nu mai erau la fel de interesante ca primul volum. Nici Jacks sau Legend nu m-au putut ține s-o continui până să iau o pauză și să termin Voce lui Archer, ca apoi să mă reapuc de ea cu mai mult interes. Singurul moment în care mi-a plăcut de Donatella a fost în partea de final a primului volum. Primul volum a ridicat ștacheta mult prea sus pentru următoarele două și niciunul nu l-a ajuns. 4,25��

Ăsta este momentul acela în care trebuie să scriu o recenzie despre o carte pe care o iubesc și nu știu deloc ce ar trebui să scriu. =)) Nu am cuvinte să spun cât de mult iubesc cartea asta și cât de mult m-am atașat de ea. Iubirea și prietenia dintre Bree și Archer a fost superbă – couple goals, efectiv. Vocea lui Archer este plină de lecții de viață, de emoție, de căldură între personaje și gheață din cauza unor evenimente traumatice prin care au trecut Bree și Archer în trecut, cât și după ce au devenit un cuplu adevărat. 4�� pentru că nu mi-a plăcut cum a fost trecută cu vederea foarte repede faptul că Archer a fost forțat de Travis să bea după ce l-a păcălit să meargă într-un club de striptease cu el și prietenii lui infideli și a plătit o stripperiță ca să se culce cu el, Archer aproape devenind o victimă a v**lului. Nici nu vreau să aud de cartea lui Travis după toate astea.

A fost o carte atât de bine scrisă și antrenantă, care să te țină în priză și suspans, încât habar n-am ce să scriu, pentru că mi-a plăcut cap-coadă. O relație atât de profundă între surori cum n-am văzut niciodată; în majoritatea cărților pe care le-am citit toate surorile se urau și certau, dar în Caraval se iubesc cu adevărat și, deși Tella era o fire libertină, Scarlett a învățat pe parcursul jocului să aibă mai multă încredere în ea însăși și în alegerile sale datorită deciziei Tellei de a participa la Caraval. Prin ce peripeții nebunești a trecut Scarlett ca să ajungă la sora ei, împreună cu Julian, și prin câtă durere a fost nevoită să meargă, este uimitor că a rezistat numai de dragul găsirii surorii ei și de a o ști în siguranță lângă ea.

Când vă zic c-am avut un crush mai mare pe Alessandra decât pe Kallias sau Leandros, nu vă mint. Încă de la prima pagină m-a ținut în priză să continui s-o citesc. E prima carte fizică din ultimii ani pe care am terminat-o în aproape patru zile neîmplinite. A fost o carte ușurică, din punctul meu de vedere, destul de bine pusă la punct și cu niște plot twist-uri cam previzibile(SPOILER), mai puțin Leandros fiind Xanthos, restul au fost foarte previzibile, cum ar fi Vasco fiind cel care a inițiat întâlnirea în club și Leandros fiind în spatele tentativei de asasinat a regelui, inclusiv asasinării conducătorilor anteriori. Mi-a plăcut enorm Alessandra, a fost bine conturată ca anti-erou. Ce nu mi-a plăcut, a fost cum faptele lui Orrin au fost portretizate ca fiind rele, când erau doar din bunătate.

Ca să fiu sinceră, cartea mi-a dat un vibe puternic de ACOTAR x ToG la început, însă într-un a.u. DAR, pe parcurs, personajele au prins propria culoare, iar worldbuilding-ul a devenit ceva la care nu mă așteptam, un adevărat cottagecore pe care mă străduiam să mi-l imaginez în detaliu, deoarece descrierile abundente și ușor de înțeles erau superbe. Am un mare crush pe Rook, dar și pe Gadfly, iar Isobel nu-mi displace nici ea. Rook e un prinț al Toamnei, care are propriile imperfecțiuni(precum toate creaturile fermecate), Gadfly m-a lăsat mască pe final, deși aveam o vagă bănuială în legătură cu alegerile și ce vrea el, iar Isobel mi-a plăcut mult datorită inteligenței și alegerilor ei calculate și felul în care am văzut lumea creată de Margaret Rogerson prin ochii ei. Au fost și unele scene predictibile, dar au fost plăcute pentru acțiunea în sine și a cursului poveștii.

E prima dată când citesc o erotica unde protagonistul este un extraterestru precum na'vi, însă a fost superbă(exceptând scena de SA cu extratereștrii verzi ce mi-a făcut stomacul să se întoarcă). Vektal mi-a ridicat din ce în ce mai mult standardele, în timp ce Ruby Dixon m-a trimis într-o lume friguroasă, înzăpezită și plină de barabariani albaștri și chipeși care m-au făcut să mă-nroșesc destul de des, mai ales Vektal. Fetele mi-au plăcut mult – inteligente, unele fiind puțin încăpățânate, dar s-au adaptat și au acceptat situația. Totuși, de unde pot face rost de un barbarian care să mă trateze ca pe o regină?

[SPOILERE] Tocmai ce am terminat-o de citit și am inima frântă și conștiința ușurată că s-a terminat cu bine. Nici nu știu cu ce să încep prima oară. Cu stilul de scris sublim al autoarei? Cu personajele excelent conturate, deși este o carte standalone de vreo 300 de pagini? Cu capitolele simultane la persoana a treia ce explicau istoria surorilor Swan? De felul absolut genial prin care autoarea a îmbinat mai mult decât subtil trecerea de la Penny Talbot la Hazel Swan și cum m-a păcălit că ar fi două minți în același cap? Chiar nu știu! M-a trecut prin fel și fel de stări de la început până la sfârșit și m-am îndrăgostit de doar trei personaje: Penny, Bo și Hazel. Deși Hazel m-a enervat groaznic, dând dovadă de egoism față de Penny și mama ei pentru un scurt timp și ascunzând destul de multe secrete față de Bo, am simpatizat cu ea, iar povestea ei de dragoste cu Owen înainte de a muri mi-a strâns în pumn inima până am terminat capitolul. Dar sacrificiul făcut de ea m-a uluit. Pe Bo l-am simțit real spre final datorită alegerilor și sentimentelor sale. Penny e Penny – ea a început și ea m-a captivat, încât să continui. Capitolul simultan „Inchiziție”(pagina 233) mi-a frânt inima în bucăți, nici n-aveți habar câtă emoție și durere e acolo și cum am simțit-o prin fiecare cuvânt.